Extract, 21 septembrie

 Catre cel mai mare regret al meu.

-Am pus scrisoarea asta intr-o sticla si i-am dat drumul in mare. Daca o gasesti tu, te rog, da-i-o lui.-

          Uneori mi-as dori ca si tu sa stii. Mi-ar place ca si tu sa știi totul. E greu uneori - e ca trezitul de dimineata, atat de greu e ca sa iti spun ce simt - ce inca simt chiar si acum, dupa zeci de luni. Inca-mi doresc sa dau timpul inapoi, sa ma intorc cu tine la perioada cand filmul vietii noastre ne ducea pe acelasi drum, in aceiasi directie, tinandu-ne de mana. 
         Suntem atat de departe unul de altul. Ma intreb adesea daca atunci cand ploua, te gandesti la mine. Stii si tu sau poate acum ai uitat, dar ploaia era "lucrul nostru". Ca doi copii timizi paseam in ploaie, ne plimbam, ma sarutai cand ma asteptam mai putin. Sper ca atunci cand ploua, sa-ti aduci aminte, cu fiecare picatura care cade pe trupul tau si pe al ei, sper sa iti aduci aminte - de mine, de noi. 
          Tot ce poti face uneori e sa astepti sa treaca; se spune ca totul trece, cu sau fara urme. De ce inca simt cum mi se taie respiratia cand iti aud numele? De ce te caut in multime? De ce-mi doresc atat de mult sa fiu in locul ei? De ce "noi" e cel mai mare regret al meu?
          Stiu cat de mult iubesti marea, iar acum stau si ma intreb daca ai putea inota in oceanul de lacrimi pe care l-am facut pentru tine, insa... stiu bine, va fi si ea in peisaj. Intr-un loc care nu ii apartine. Eu trebuia sa fiu acolo, langa tine, pe nisipul cald, sa stam imbratisati de la rasarit pana la apus. Tii minte toate planurile? Acum a ramas doar cenusa din ele, caci au fost ucise de altcineva. De ce ea? De ce din miile de zambete, chiar ea? De ce ai ales ca ea sa fie "Smile" a ta?
          Inainte sa pleci din viata mea, mi-ai spus, printre fumurile de tigara, ca noi nu mai avem sanse, caci tu nu ai un loc al tau, ca tu esti un calator si ca nu ai putea sa ma iei cu tine; imi luasem decizia de a pleca dinainte, asa ca ti-am oprit spusele aratandu-ti pasaportul meu. Te-ai oprit si dupa ceva timp, mi-ai zis "Am inteles.", pe acel ton al tau cand te durea ceva, dar niciodata nu mi-ai zis ca te doare.
         Poate ca si tu regreti ca nu mi-ai spus. Poate daca mi-ai fi spus "nu pleca!", n-as fi facut-o. Poate ca acum...
          As fi vrut ca noi sa fim acum pe plaja, chiar si pe frigul asta, de ziua ta, sa lansam un lampion si sa ne dorim un viitor impreuna...dar e ea. Mereu va fi ea.

Sfarsit. 

Pahar de vorbe cu un Alter Ego in Vama Veche

        Într-o seara în Vama, pe când norii se risipiseră și lumea continua sa se zbenguie frenetic pe ritmurile muzicii date mult prea tare în boxele imense de la terase, am întâlnit un suflet călător și l-am poftit sa stea la masa mea, oferindu-i totodată și un pahar de Stalinskaya cu gheata și fructe, pe care, desigur, le primeam gratis de la magazinul de unde cumpărasem sticla. Mi-am dat seama ca e călător după privirea pe care o avea, cumva pierduta și in căutare de ceva nou, despre care va scrie cândva in cartea vieții lui.
  -Mulțumesc, mi-a răspuns acesta,călătorul, pe care pe parcursul povestii îl voi numi "X",
L-am aprobat, clătinând capul și ridicând paharul in cinstea lui.
  -Noroc! deci, care e treaba cu tine?
  -Cum de m-ai ales pe mine, din marea asta de oameni?
  -Te-am simțit. Locul tău nu e aici, iar când am zis asta, sprânceana stânga i s-a ridicat iar pe fata i s-a citit disprețul la auzul cuvintelor mele.
  -Ce vrei sa spui prin asta? spunea X.
  -Locul tău nu e aici și nici in locul pe care tu-l numești "casa", greșesc cumva? am întrebat eu, îndrăzneț.
  -Ba bine ca da! Chiar greșești! mi-a tăiat X elanul.
  -Si atunci... am spus eu, făcând o pauza și ațintindu-mi privirea la unghiile sufletului, de ce iți încleștezi mana pe pahar atât de tare? Fructele s-au ridicat la suprafața. As spune ca ești tensionat, într-o oarecare măsura.
        Atunci, X a lăsat mai moale paharul și m-a fulgerat cu privirea ei verde, apoi m-a privit fără a emana nicio emoție pe chip și mi-a răspuns:
  -Asa este. Inca îmi caut locul. La naiba, cum ai știut?
  -Ti-am zis, te simt. Te vad și te ghicesc dintr-o mie.
  -La cât de aglomerata e Vama, as spune ca din sute de mii m-ai ghicit.
  -Privește in jur, am rugat-o eu pe X, iar ea s-a conformat, însa, privea și nu știa pe cine sau ce anume sa privească. S-a întors la mine și m-a surprins uitându-ma la ea amuzat.
  -Acum mai și razi de mine? La ce naiba sa ma uit? Nu vad nimic.
  -Cum adică nu vezi nimic? am replicat și eu, mirat. Dintre tot ce ți-a fost scris sa vezi, spui ca nu vezi nimic?
  -Da, nu vad nimic, a răspuns X pe același ton tăios ca și adineauri. Nu vad ca ar duce undeva conversația asta. Ești beat?
  -Doar încerc sa te conving ca nu ești singura din mulțime cu aceasta problema de inadaptare.
  -Acum eu am o problema? Eu? Si o problema de inadaptare? Nu poți fii serios!
  -Problema nu este la tine deși asa a sunat. Preferai sa zic adevarul gol-goluț? Privește-l pe băiatul de acolo cu dreaduri, el este aici fiindcă părintii nu pot înțelege cultura rasta, sau, mai bine, pe fata aceea care își câștigă banii pe fiecare zi, împletind cozi și punând elastice viu colorate in parul vamaiotelor, crezi ca dacă ii era bine in casa părintească ar fi venit aici, muncind asa?
  -Ce cuvinte vechi folosești! mi-a replicat ea, de parca cuvintele "casa părintească" era tot ce auzise. Știam ca la ele se refereau, căci știam de ce sufletul ei devenise călător.
  -Oh, am spus și eu. Sau privește-l pe DJ-ul de acolo. E nebun după muzica dar nimeni nu l-a înțeles. Toti i-au zis ca nu va avea un viitor din muzica, dar el tot alege sa vina aici.
  -Încerci cumva sa ma convingi sa ajung in Vama iar vara viitoare sau ești atât de beat încât te simți într-o legătură divina cu astrele și cosmosul?
  -Nici una și nici alta. Încerc sa-ți arat ca mai sunt și alții ca tine.
  -Nu cred ca-și mai pierde nimeni timpul cu tine, mi-a replicat dur, atât de dur ca am simțit cum ma înjunghie cineva.
  -Asta a fost dura!
  -Pai meriți, a spus X răzând.

        In jurul nostru, lumea continua sa danseze. Vedeam multi alții cum făceau abstracție de ceilalți din jurul lor; ei pur și simplu trăiau muzica și savurau băuturile din pahar cu mare intensitate. Si iubeam sa vad asta. Parca și marea adora ceea ce vedea, căci acum se liniștise, deși cu ceva timp in urma norii de deasupra ei anunțau potopul, iar ea parca se încovoiase in semn de refuz și-și trimitea valurile agresive spre noi.
        Lumea petrecea și dădeau check-in-uri in Vama Veche. Cred ca asta era frumusețea Vamii: nu rețelele de socializare, bine-nteles, ci legăturile ce se formează aici. Uitându-ma ceva mai in stânga de la DJ-ul îndrăgostit de muzica, am văzut o gașca mare cum s-a unit. Veniseră persoane din toate părțile și totul pornise de la simpla întrebare, specifica Vamii, "prietene, ai sa-mi dai și mie un foc? Mersi!", urmata de întrebarea "Auzi..?". Si asa s-a format legătura. Acum erau o gașca de 16 persoane ce cântau la unison "Are you with me?", piesa mixata de îndrăgostitul menționat mai sus. Dar motivul meu aici nu era sa observ găștile noi formate, ci sa vorbesc cu X-ul din fata mea.
Acum, când m-am întors, l-am surprins pe X privindu-ma cu mare curiozitate. La fel de mare pe cât era și Vama Veche.

  -Nu ți se pare ca muzica nu ajunge pana aici? m-a întrebat X. Nici măcar forfota lor nu ne atinge, aud ceva, dar in surdina, a completat ulterior ea.
  -Cumva ai dreptate. Sau poate ca asta e doar in capul tău.
  -Hai, nu poți fii serios!
  -E a doua oara când îmi spui asta, am spus eu răzând și privind-o drept in ochi. Ea a zâmbit. Si cred ca era prima data când zâmbea asa, într-un asa fel încât captase atenția băiatului cu par răvășit de trecuse adineauri pe lângă masa noastră. Îmi spui care e povestea ta acum? am continuat eu.
  -Pari ca deja o știi, sau ai încercat sa îmi demonstrezi ca toți oamenii ăștia au aceiași poveste ca a mea in van?
  -Nu am spus ca toți au aceiași poveste, căci nu ne naștem cu toții sub aceiași stea. Doar tu și sufletul tău pereche sunteți născuți sub aceiași stea.
  -Mai lasă-ma cu povesti din astea despre suflete pereche. Asa ceva nu exista! a replicat ea dur, tăios, cu aceiași intensitate pe care o are un tunet in timpul unei furtuni tomnatice. S-a oprit dintr-o data, asemenea unei ploi de vara - a fost dura, dar nu pentru mult timp. Acum vad ce ai încercat sa faci, m-ai adus in atâtea extreme pana ai ajuns la miezul problemei mele.
  -Deci recunoști ca ai o problema? am replicat eu răzând, umpic batjocoritor.
  -Cred ca glumești, a răspuns, luând o gura mare din pahar.
  -Poate. Am înțeles ca dragostea este problema ta.
  -Sau poate ca doar oamenii din jur nu știu cum sa iubească un om care a avut nevoie de ajutor doar atunci când s-a născut. Știi bine ca nu ne naștem singuri, a spus ea promt.
  -Deci vrei sa spui ca niciodată n-ai avut nevoie de ajutor?
  -Doar la naștere, ți-am spus.
  -Ma tem ca nu te pot crede, am spus eu, jucându-i jocul.
  -Știu ca n-ai sa ma lași sa plec pana n-am sa-ți spun ce e cu mine.
  -Oamenii ca tine nu pot fi ținuti in loc, i-am răspuns. Știam ca de cuvintele astea avea nevoie și știam ca asa era.
X a dat din cap aprobator și după ce a mai luat o gura mare din pahar, aducându-l la jumate, l-a ridicat in cinstea mea, apoi și-a dres vocea și a început:
  -M-am îndrăgostit de reflexia cuiva care a privit simultan cu mine într-o băltoacă, după ce furtuna de noiembrie s-a oprit. Nu era foarte târziu, asa încât printre raze timide de soare care dădeau sa iasă, sa ne lumineze, am putut zări și un curcubeu. Toate in aceiași băltoacă, el, eu, apa, lumina și curcubeul și nimic mai mult. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Cred ca noi am fost născuți sub aceiași stea. Cumva, Karma, universul sau tot ce lucrează când vine vorba de suflete pereche, pana și Divinitatea, cred, a spus ea, jucându-se cu buza paharului, au lucrat sa fim împreună și sa ne despărțim, a adăugat. Ne-am îndrăgostit și ani la rând am aprins artificii la miezul nopții de Revelion și ne-am urat cele mai dulci vorbe in cafea, in timp ce el turna in căni și eu îmi puneam bratele in jurul taliei lui, lipindu-ma de spatele sau. Si cred ca nu am fost atenta cu adevarat la ceea ce îmi arata apa din băltoaca aceea. Imediat după ce ne-am privit reflexia in ea și ne-am înroșit in obraji, la câteva minute, când ploaia a reînceput și soarele a intrat definitiv in nori pentru tot restul zilei, reflexiile nu mai erau clare, erau deformate, iar obrajii mei roșii de emoții pe atunci, se transformaseră acum in obraji roșii de la câte lacrimi găzduiseră in drumul lor spre a cădea pe podea. Caci acolo am rămas o perioada buna de timp, după ce el mi-a spus ca nu mai sunt ce își dorește el. Stăteam pe podea, cu lacrimile in barba și ma gândeam la tot ce fusese frumos in ultimii 3 ani. Ascultam muzica din playlist-ul nostru și îmi aminteam cum făceam pașii de vals prin casa noastră, apoi îl închideam și îmi lăsam lacrimile sa danseze din ochii mei spre podea. Aceleași momente mereu și mereu, iar sufletul ma întreba când am sa-l las liber și intram in pământ de rușine căci niciodată nu știam ce răspuns sa ii dau și eu nu voiam sa îl mint - trăisem 1000 de zile in minciuna și iluzii deșarte alături de el. Nu as mai fi putut rezista.
  -Si ce ai făcut? mi-am permis eu sa o întrerup.
  -Am ajuns la un moment dat sa disper. Am încercat sa ma mut din casa aceea dar nu puteam sa îmi strâng bagajul, fiindcă hainele lui erau amestecate cu ale mele și nu le puteam atinge. Am încercat sa rup pozele dar știam ca într-un moment cu prea multa tequila și cu prea putina rațiune, le voi lipi la loc. Am stat, am așteptat și am crezut ca mi-a trecut. Apoi a venit vara și ascultam piese de ale lui Chirila in care îmi spunea ca "nimeni n-o sa iți explice ce e dragostea, asta singur într-o zi de vara o vei afla..." și am înțeles ca trebuia sa schimb ceva. Pe când veneam de la servici acasă, am reușit sa deschid dulapul și am luat cutia in care trimisesem un cadou de majorat. Nu era foarte mare dar era suficient de încăpătoare pentru a-mi depozita amintirile cu el. Am deschis cutia și am pus toate hainele lui acolo. Credeam ca am scăpat, dar s-a dovedit ca seara, când îmi vedeam silueta aruncata in pat, singura și înfrigurată, s-a dovedit ca nu era asa. Nu scăpasem, asa încât am deschis cutia și am început sa valsez cu cămașa lui cea albastra, cu picatele galbene, care era preferata lui. M-am simțit mai bine pe moment, asa ca i-am împăturit fiecare haina, căci eu le aruncasem haotic in acea cutie, urmate apoi de pozele in rama,  de cadourile de la el, de inel și lanț. Tot era acum pus in acea cutie. O sigilasem, bine, ca sa înțelegi, o lipisem cu scotch la capăt. Si a trecut timpul, eu încetasem sa mai fac cafea in 2 căni, începeam sa îl uit și parca vedeam și eu in sfârșit curcubeul.
  -Si ce s-a întâmplat?
  -Nu pot sa mint, au mai fost momente in care mi-am dorit sa ma caute și sa revină, iar altele, când îmi doream sa stea cât mai departe de mine. Insa, într-o zi, ne-am întâlnit accidental in supermarket, in timp ce eu îmi făceam ultimele cumpărături înainte de a porni spre aeroport. Îmi cumpărasem un bilet spre Londra, căci știam ca atunci când te desparți într-un oraș mic.. ți-am zis, ori te muti peste ocean, ori iți îneci dorul in ocean, Tu alegi. Iar eu atunci alesesem sa plec peste oceane și mari și tari și sa vizitez lumea și sa-mi găsesc locul. Si cum parca a fost un făcut sa ne întâlnim, el m-a salutat. Vocea mea a sunat oarecum pițigăiata când i-am spus "buna!". Dar el nu s-a mulțumit doar cu un simplu salut, a continuat conversația și m-a întrebat ce mai fac și cum o mai duc. Vocea mi-a devenit normala și simțeam ca aveam control asupra mea. Nu simțeam nimic, nici măcar o urma de emoție. In sinea mea, zâmbeam, căci in sfârșit, nu ma mai durea. I-am răspuns ca sunt bine și ca ii mulțumesc și ca sper ca și el o duce la fel de bine, dar ca ma grăbesc. Si pe buna dreptate, ma grăbeam, puteam sa pierd avionul și nu voiam asta. Ce m-a neliniștit a fost privirea lui, parca dorea sa mai stam sa vorbim, ca și cum i-ar fi făcut plăcere, doar ca acum, eu nu mai aveam timp de asta. Drumul pana la aeroport s-a dovedit a fi liniștitor, nu am avut parte de aglomerație și totul a fost normal.

        Simțeam nevoia sa o îmbrățișez pe fata asta, dar știam ca sufletele rebele ca al ei nu au nevoie de asa ceva. Trecuse de mult de stadiul acesta, al milei sau al afecțiunii din partea celorlalți. In timp ce ma gândeam la asta, o mai auzisem spunând ceva de faptul ca avionul ei a avut întârziere și mai dura pana când putea sa își facă check-in-ul.

  -Da și am mai stat ceva timp pana am putut sa trec pe partea cealaltă și atunci începusem sa ma gândesc la tot ce las in urma și la faptul ca începeam viata asta nebuna, o viata in marele necunoscut doar pentru ca avusesem atâtea dezamăgiri. Știi, după el, încercasem sa ies cu cineva dar la fel, ma dezamăgise. Nu ca avea prea multe așteptări dar simțeam ca aveam o legătura cu acel tip. In sfârșit, ultimul lucru la care m-am gândit atunci a fost cum el m-a strigat ultima data pe nume. Si am tresărit, a spus ea, făcând o pauza.
  -De ce?
  -Pentru ca nu mi-l imaginam eu strigând, el chiar ma striga pe mine. Era acolo, venise după mine. Si ma privea, ma privea intens și se apropia de mine. Eu doar îl priveam mirata apropiindu-se; s-a așezat in genunchi in fata mea și m-a implorat sa rămân. Mi-a spus ceva de genul: "te rog, ramai, promit ca dacă ramai, nu promit, iți jur, iți jur ca va fi din nou bine, te rog, ramai aici, nu pleca de lângă mine, iți promit ca voi face totul bine, tu ești tot ce am nevoie și mi-a luat luni de zile sa realizez asta, te rog!". O spunea plângând, iar lumea ne privea mirata iar unele fete aveau și ele lacrimi in ochi. Eu nici atunci nu simțeam nimic. Parca odată cu sigilatul cutiei cu amintirile cu el, mi-am și închis inima. Deși ma ruga și îmi promitea lucruri, eu îmi învățasem lecția.
Si din nou, mi-am permit sa o întrerup:
  -Ce ai făcut?
  -Am plecat. I-am explicat ca nu pot rămâne, căci in momentul in care a plecat a luat tot ce am avut și am rămas cu nimic, iar acum era timpul ca eu sa dau de mine întreagă. Aveam locuri de văzut și oameni de întâlnit și călătoritul era tot ceea ce aveam nevoie pentru a ma regăsi.
  -Dar ești aici acum, am spus eu pe un ton normal, gândindu-ma ca a renunțat cumva la idea nebuneasca cu călătoritul.
  -A murit, a răspuns ea cu o voce a cărei tonalitate nu puteam s-o înțeleg. Nu era nici trista, nici mânioasa, nici fericita. Nu știam cum o spusese. De aceea sunt aici, acum, a continuat ea.
Eu am făcut o grimasa, dar ea m-a întrerupt.
  -O data cu el și eu am murit. O parte din mine, adică. Partea aceea care se mai gândea la el din când in când, când eram singura, iar eu am fost mereu solitara in timpul călătoriei.
  -Ai dat de tine întreagă?
  -Da. Aici. Aici a fost prima noastră întâlnire, la masa asta, la un pahar de tărie, iar la răsărit mi-a furat primul sărut, in timp ce ne scăldam in apa. Te rog, scuza-ma acum, ca mi-ai aflat povestea, spunea ea in timp ce se ridica de la masa și lasă ușor paharul din mana.
  Am dat din cap și am privit-o îndepărtându-se de masa la care stătea, spre mare. Am privit-o intrând in apa și am realizat ca ne apucase răsăritul, abia in momentul in care silueta ei spulbera și tulbura portocaliul și galbenul cerului reflectat in apa. I-am privit silueta pana când s-a făcut una cu marea, dispărând ușor din câmpul meu vizual și ducându-se acolo unde ii era dorul. Acolo unde bratele lui aveau sa ii fie casa pentru eternitate.

"niciodată sa nu uiți de inima ta"

Dragoste in București 💕 👐

M-am trezit singura împotriva tuturor. Eram singura intre atâta lume - toți râdeau, zâmbeau, vorbeau cu atâta ușurința si mai mult, emanau fericire. Eu doar ii priveam, caci mă obișnuisem sa fiu cea din umbra. Uneori îmi plăcea sa stau singura in mulțime, caci observam oamenii, le vedeam comportamentele, stările, emoțiile si uneori scriam despre ei. Deveneau personajele mele si nu părea ca ii deranja; astfel eu invatasem despre oameni. Ii făceam sa devina personajele mele, punându-i in roluri mult diferite de viața lor si astfel, ii făceam fericiți pe cei triști si îndrăgosteam pe cei suferinzi, caci la urma urmei, dragostea ne făcea sa ne simțim compleți si fericiți,nu?!

Dar cumva, m-a izbit realitatea. Eram in mulțime, dar mă grăbeam. Eram in drum spre centrul unde trebuia sa susțin un examen, pe o strada aglomerata a Bucureștiului, iar mulțimea se ferea frenetic de tot ceea ce era in jur. Mă amuza sa ii vad pe cei din jurul meu cum făceau slalom aproape milimetric pe langa mine si in semn de precauție, îmi strângeam mapa mai tare la piept. Era plina de hârtii si nimicuri,de lucruri denotate din imaginația mea.

Si când credeam ca nimic nu se mai poate întâmpla, mi-a sunat telefonul; cu ochii ațintiți in ecran am intrat in cineva care si-a vărsat cafeaua pe jos, pe mapa mea. Impactul si socul au fost atât de mari incat nu știam cum sa reacționez: nu eram sigura daca trebuia sa îmi cer scuze sau sa îl apostrofez pe băiatul care acum mă privea cu interes, daca trebuia sa fac o criza ca voi intarzia sau sa îmi usuc foile.

Băiatul, un brunet cu o privire destul de pătrunzătoare, s-a lăsat in jos si a început sa curețe cafeaua de pe schițe. L-am privit si i-am urmat exemplul. In timp ce strângeam si ștergeam, auzeam forfota orașului si din neatenție, ii atinsesem mana iar el si-a ridicat privirea spre mine si pe fata i s-a arcuit un zâmbet, in timp ce ochii ii erau ațintiți pe mine. I-am zâmbit la randu-mi si ne-am privit o buna perioada de timp; forfota de pe bulevard se transformase acum in bombănituri nervoase, caci ocupam spațiul de mers si lumea era nevoita sa ne ocolească. M-am desprins de privirea lui si m-am ridicat:

         -Multumesc, i-am spus eu încurcata, începând sa-mi trec mana prin parul făcut vâlvoi. Si îmi cer scuze pentru cafeaua ta, as putea sa ti-o plătesc daca…

El a ras ușor si m-a oprit, spunându-mi ca nu era nevoie, dar sa fiu mai atenta caci Bucureștiul e un loc al tuturor posibilităților si nu toți accepta sa li se verse cafeaua, cu atât mai puțin la 7:30, intr-o dimineața de luni. I-am zâmbit rușinata si apoi ne-am văzut fiecare de drum.

După cativa pași buni, vântul de aprilie m-a făcut sa mă cutremur umpic. Mi-am dus mana la gat si mi-am dat seama ca eșarfa mea cea roșie dispăruse. Nu aveam timpul necesar sa mă întorc sa o caut, așa ca mi-am văzut de drum, simțind regret, caci iubeam acea eșarfa. Dar in sfârșit, trebuia sa-mi continui drumul.

Cu exact 5 minute înainte de începerea examenului, mi-am făcut apariția in sala. Totul decurgea bine, eram relaxata, insa, m-am trezit la mijlocului ultimului subiect gândindu-mă la acei ochi căprui. Acei ochi căprui mari, senini, despre care știam ca am sa scriu intr-o zi. Speram cumva sa ii vad. Dar la ce-mi zbura mie capul acum? Am alungat rapid gândul din minte si am continuat sa scriu, insa concentrarea nu mai era aceiași. Cred ca acum rolurile se schimbaseră, daca eu eram acum personajul episodic,  pe o fila din cartea vieții lui?

Am reușit sa termin ce aveam de scris si am pus capacul stiloului cu un sunet destul de tare, caci 3 colegi se întorseseră mirați spre mine. Rușinata, din nou, m-am ridicat si m-am îndreptat spre ieșire, după ce am predat hârtiile. Am mers ceva pana când am ajuns in stația de RATB, era destul de frig si se înnorase. Dintr-o data, am simțit căldura in jurul gatului si mirata, speriata chiar, m-am întors in partea stânga si am văzut ochii, ochii căprui care îmi invadaseră mintea cu puțin înainte. El era acolo si-mi zâmbea ca un copil, in timp ce-mi aranja eșarfa cea roșie la gat.

         -Mi-am dat seama ca este a ta, caci are parfumul tău impregnat in ea. I-am zâmbit, neștiind exact ce sa-i răspund, dar am bâjbâit un „mulțumesc”, după care m-am gândit. Știam ca el trebuia sa fie mai mult decât un personaj din poveștile mele. El era fericit si tot ce mai trebuia sa fac, era sa-l îndrăgostesc. M-a privit cu interes, vazand ca eu nu ii spuneam nimic iar după o pauza scurta, i-am răspuns.

         -Mergem? Nimic nu e mai bun decât o cafea calda intr-o zi rece. El a zâmbit si l-am apucat de braț, plecând împreuna spre cea mai apropiata cafenea. Si iată-ne, vorbeam acum si începeam sa ne spunem poveștile de viața. Era ciudat cum un străin avea un suflet atât de familiar. Timpul trecea iar cafelele noastre se răceau, caci noi preferam sa sorbim fiecare cuvântul celuilalt si astfel, la sfârșit, sufletele noastre s-au încălzit, s-au conectat si s-au iubit. 

Daca vrei sa traiesti vesnic, frange-i inima unui scriitor.

P.S : Asta este pentru ca amintirea ta încă îmi rupe pieptul!


14 octombrie 2014, metrou.
          Se spune ca dragostea e doar o scuza pentru un comportament egoist, cu alte cuvinte ii poți distruge pe cel de lângă tine, îl poți dărâma, îl poți minți și poți sa-i rupi inima in mii de bucăți, dar toate astea sunt ok, pentru ca ești îndrăgostit. Ce fel de dragoste am trai astfel?
          Ce e "dragostea"? Nu ai cum sa o definești, fiindcă fiecare o vede într-un anumit fel, însa dragostea se simte, nu se explica și o simți atunci la început, când primele mesaje iți fac inima sa tresară, la primul "te iubesc", in momentele când totul e frumos. Insa, la un moment dat, ceva se întâmplă; undeva, lanțul iubirii se rupe, unul din voi pleacă și când a realizat ca a greșit, se va întoarce la cel lăsat pustiu, dar știm cu toții bine ca nu mai este la fel. Exista sentimentul de ezitare, e mereu ceva acolo care te oprește din a face ce făceai de obicei. 
           Astăzi, când se împlinește exact un an de când ne-am despărțit, l-am văzut. Era la fel de frumos și zâmbea, o Doamne, zâmbetul acela!... dar nu îmi zâmbea mie, ci unui mesaj. Mie-mi plângea sufletul, dar învățasem ca trebuie sa fii fericit dacă cei dragi sunt fericiți și mai mult, învățasem sa ascund asta.
          Era la metrou, bănuiam ca mergea acasă, iar inima-mi șoptea sa merg după el, însă rațiunea îmi spunea sa nu fac asta, căci casa mea e in partea cealaltă a orașului. Inima mereu câștiga când ești îndrăgostit; astfel, mi-am cumpărat bilet, in speranța ca daca mă va vedea, îmi va spune ceva, orice, un cuvânt, o șoapta sau poate îmi va zâmbi așa cum o făcea si atunci…

         Inima-mi bătea nebunește, exact ca la prima întâlnire. Îl vedeam – era in fata mea si ii puteam simți parfumul, la fel de intens, la fel de puternic ca atunci. Înainte de seara asta, au fost multe seri in care am plâns formând râuri noi, întrebându-mă unde si cu cine este acum, iar el nici nu a știut. Acum, resimțeam toata durerea din plin, ca atunci când mi-a spus „Adio!” sărutându-mi fruntea si trântind ușa puternic in urma lui.

         Ajunsesem in sfârșit aici. El stătea departe de mine, dar de unde eram, ii vedeam perfect parul castaniu închis, ciufulit de vântul de seara de noiembrie.  Scaunul din fata lui s-a eliberat si atunci, un domn batran mi-a făcut semn discret sa stau jos, pentru ca el oricum avea sa plece si după ce mi-am calmat inima, m-am îndreptat intr-acolo. Începusem sa tremur, simțeam din nou pulsul pana-n urechi si mă omora faptul ca era in fata mea si totusi atât de departe.

         Am stat, l-am privit umpic si apoi am scos telefonul, neștiind ce sa fac pentru a nu-l mai privi insistent. Mă încercau o mulțime de sentimente si întrebarea „De ce toate astea?” îmi răsuna in urechi. Nu puteam înțelege de ce aveam atâtea sentimente contrarii, de la frica la emoții si de la dragoste la ura, pentru cineva care mă parasise cu prima ocazie.

         Îl vedeam acum, cum se uita in stanga si in dreapta, apoi spre mine; a lăsat capul in jos, ca si cum nu m-ar fi recunoscut, iar in acel moment am simțit cum ceva mi-a străpuns pieptul de o mie de ori. Am ridicat si eu privirea – l-am prins privindu-mă si l-am văzut cum a tresărit. Ochii lui verzi m-au străpuns iar ochii mei căprui îl rugau sa-mi zică ceva, dar in schimb, tot ce am făcut a fost sa ne privim așa si am simțit cum fiecare amintire in revenea in flash-uri pe retina : prima întâlnire, primul sărut, primul „te iubesc!”, primul Crăciun împreuna si la final, zgomotul ușii trântite in urma lui m-a făcut sa tresar.

         A vrut sa zică ceva, dar tot ce am văzut a fost blocajul cuvintelor lui; nici eu nu-i puteam spune cuvintele mele. As fi vrut sa-i spun tot ce simțeam si toate stările prin care am trecut de atunci pana acum, dar toate ar fi fost in zadar. As fi vrut sa-i spun atâtea… dar privirea lui trista si pierduta m-a oprit cumva.

         Zgomotul pe care îl auzisem fusese de fapt semnalul ca ajunsesem la ultima stație a metroului si am constatat amândoi ca rămăsesem singuri. Nu mai voiam sa stau acolo, ca o lașa. M-am ridicat si m-am îndreptat spre ușa si mi-am lăsat pieptul sa fie spart din nou intr-o mie de bucati. El era acum in spatele meu si ne priveam amândoi in geamul ușii; nu am mai stat atât de aproape unul de altul de luni bune si imaginea asta mă ducea cu gândul la ce a fost odinioară. Imaginea asta durea si tot ce m-a putut salva in momentul ala, au fost ușile care s-au deschis. Am pasit pe peron si am pornit in direcția opusa lui, lasandu-mi fericirea sa-mi devina iarăși străina. La câteva secunde, cand deja urcam primele scări, vocea lui groasa a spart liniștea:

                   -Hei!

         Eu m-am întors mirata, privindu-l temătoare si cumva, plina de curiozitate; inca simt la fel pentru tine, a adăugat el.

         Nu știam cum sa reacționez, dar am dat din cap, zâmbind ușor. Îl vedeam venind cu pași repezi spre mine, iar eu am alergat, sărindu-i in brațe, lipindu-ne buzele intr-un sărut si lăsând lacrimile sa vorbească pentru noi.

homokóra

Sunt oameni potriviți la locul potrivit.
Sunt melodii ce-ți vor trezi amintiri peste ani.
Sunt oameni cu inima buna dar întârziați spre trenul dragostei.
Sunt ochi îndrăgostiți dar cu oceane tumultuoase in ei.
Sunt inimi reparate cu iubire.
Sunt oameni intre oameni.
Sunt lacrimi și mâini tremurânde pe o strada pustie, într-o miercuri seara, in timp ce ploua.
Sunt hohote de ras și nisipul fierbinte pe care tu alergi iar el după tine, sa te prindă și sa te sărute.
E un necunoscut in Gara de Nord pe care-l privești cu interes, deși el așteaptă pe peron un alt tren, iar tu pleci spre munte.
E el într-o mare de oameni și-i recunoști ochii căprui dintr-o mie, chiar și după atâtea luni de liniște.
E el care conduce, privind-o cu admirație, iar ea deschide trapa mașinii răzând, lăsându-și parul și mâinile in bătaia vântului de sfârșit de august.
E o păpădie in care sufli, dorindu-ți sa-l mai vezi măcar o data.
E un vârf de brad pe care-l puneți împreună.
E un avion care știi ca te va duce departe de suferința.
E o mașina care duce pe cineva la căldura familiei pe care n-o mai văzuse de mult.
Sunt sticle goale ce rămân in urma ta in Vama.
Sunt partituri neterminate, ramase undeva pe podeaua veche din camera mea.
Sunt artificii pe care le-am privit la miezul nopții împreună, de Revelion.
E dorul care m-a ținut treaza seri la rând.
E muzica ce ai ascultat-o la maxim in serile de vineri.

E strada pe care te-am întâlnit, când mi-am scăpat partiturile din mana.
E privirea ce ne-a îndrăgostit și clepsidra ce s-a spart cu primele șoapte de iubire.
E întrebarea ce a rămas in urma: "Era la fel dacă nu te cunoșteam?"
Sunt oameni potriviți la locul nepotrivit.

Intr-o seara de 4 iunie

Pe legea mea, habar n-aveam dacă ușa era deschisa sau o deschisesem eu mai adineauri - dar am pășit, într-un mod total negrațios, căci tocmai o trezisem. Prima data, când ma oprisem pentru o secunda in prag, ii vedeam silueta parca aruncata in pat, cu un picior pe jos, apoi începusem sa vad dublu. Camera se mișca cu mine și îmi dădeam seama ca băusem mai mult decât se cuvenea. Ea s-a mișcat și dintr-o data o vedeam cum ma privea. Camera ei era cufundata in lumina lunii de afara; era răcoare aici, cred ca din cauza geamului lăsat deschis. N-am mai văzut multe, căci privirea mi se încețoșa din ce in ce mai mult.
-Ce cauți aici? m-a repezit ea. Si ce-i tot mirosul asta? Cine te crezi sa.., o auzeam, îmi vorbea atât de dur iar inima nu mai suporta sa asculte. Am întrerupt-o:
-Te iubesc. Sunt beat și te iubesc, i-am zis, neștiind rostul cuvintelor. Știam doar ca era cea mai frumoasa persoana in viata mea.

fragmente din viata

Cumva, atunci m-am pierdut pe mine.
M-am trezit intr-o dimineata pe la 3 si dupa cateva minute de stat in pat cu ochii atintiti pe tavan, am plecat la bucatarie. Era frig si am inchis geamul. Ploua. Am revenit in camera si am tras pe mine rapid un hanorac verde. Era 3 dimineata si eu umblam desculta pe gresia rece, incercand sa nu fac nici cel mai mic zgomot, de frica ca sunetul imi va rasuna amplificat de mii de ori in urechi, din cauza linistii mormantale din casa.
Sa o numesc oare "casa"? Ea nu se mai simtea de mult ca o casa. Era o incapere ai carei ziduri auzise pe cat de multe cuvinte frumoase, pe atat de multe injuraturi. Obisnuiam sa fim 2 in aceasta casa. Acum eram doar eu si amintirile.
Nu e ciudat cum unii oameni se trezesc la 3 dimineata simtind lipsa sufletului sau, in timp ce sufletul imbratiseaza un corp? Un corp care niciodata nu il va iubi la fel de mult si in atatea moduri precum fata cu zambet tamp si par ciufulit.
Simteam o durere inauntrul meu si sentimentul de frica. Cea mai mare frica a mea era de momentul in care vei pleca dimineata pentru ultima oara. Momentul acela se petrecuse cu luni in urma, iar eu asteptam si acum sa imi mai calci pragul.
Ma indragostisem candva de un copil cu sufletul mult prea matur pentru varsta lui. El era un copil simplu si sincer, dar se ascundea dupa masca de om rau si ironic. Isi pusese sufletul la pastrare pentru "acea fata speciala". Parea ca o gasise intr-o vara, dar uneori nu le putem avea pe toate. El simtea din ce in ce mai multa durere, iar ea parea ca iubea sa il chinuie. A cedat. A plecat din lumea ei si a venit spre mine, ezitand. Am mers amandoi pe ideea ca oamenii cu inimi rupte se pot alina unii pe altii si parea ca mergea.
"Dar uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ", imi rasunau acum cuvintele mamei in minte, in timp ce scrumez tigarea in scrumiera de la ea. Nu, nu mi-a dat-o ea. O luasem eu inainte de a-mi incepe viata cea noua alaturi de El.
Ne-am privit ca pe niste cei mai buni prieteni pana in momentul in care, plangand zicandu-i ca fetita care era in corpul meu de 16 ani nu mai poate, m-a complimentat. Imi spusese ca sunt frumoasa si ca ar trebui sa zambesc mai mult.
"Cand erai mica iti spuneam "Smile", iti amintesti? Spunea el, iar eu incepusem sa ii scriu romane intregi despre cum ma apasa viata la 16 ani. El fiind mai mare, incerca sa imi explice ca asta e varsta cand toate au un inceput, cand trebuie sa dorm in loc sa prind inca un rasarit treaza, dar nu s-a putut intelege cu mine. Era vizibil iritat si enervat de atitudinea mea si mi-a spus sa il scuz,dar merge sa isi cumpere tigari. Era 1 dimineata, usor racoare. A mers pana la non stop-ul care nu era departe de el, dar trecusera 25 de minute si nu daduse un semn. Apoi, inainte ca ochii sa mi se inchida intr-un somn dulce, telefonul mi-a vibrat. Era un mesaj in care imi spunea sa merg la geamul de la bucatarie si sa ma uit pe pervaz. M-au trecut fiori. Am deschis usa incet, de teama ca daca i-as trezi pe ai mei, m-ar urma la bucatarie, sa vada ce se intampla. Am umblat usor, pana la pervaz. Era o acadea Chupa Chups. Cu aroma de Cola. Preferata mea. Zambeam. Zambeam atat de tare... Apoi am auzit usa alor mei si m-am retras in camera mea. I-am dat multe mesaje, incapabila fiind atunci sa imi arat bucuria si sentimentele ce usor-usor prindeau viata. Simteam fluturi in stomac si mi-am dorit sa nu moara dupa o zi, asa cum e legea firii. Dupa aceea mi-am acoperit cu mainile fata, rosind si zambind ca niciodata.
Ma indragosteam de baiatul rau.
In urmatoarea zi, m-am simtit prinsa intre dorinta de a fi ranita si a iubi. Stiam ca daca nu va tine, voi suferi si abia reusisem sa trec peste acest sentiment. Ma acaparase confuzia, asa ca l-am chemat in fata blocului meu si ca gen femeie fiind, am inceput sa ii reprosez ca parintii mei l-ar fi putut vedea cand mi-a adus bomboana, ca el ma va rani, ca ma fierbe...toate acestea pana cand, el, barbat de gen, mi-a oprit vorbele cu un sarut care a schitat din prima secunda inceputul a ceva.
Si iata-ne apoi, la un anotimp distanta de momentul acesta, intr-un loc unde erau prietenii sai, declarandu-mi iubire.
"Ma indragostesc de tine!", Spuse el apropiindu-se de mine. Am apucat sa ii soptesc "si eu...", Dupa care, m-a intrerupt printr-un sarut.
"Ea e cumnata ta, ma!" Striga el spre fratele lui. Totul a decurs normal dupa. Toti eram un zambet.
Cineva spusese candva sa nu faci promisiuni cand esti fericit si sa nu iei decizii la suparare. Acel "cineva" avusese mare dreptate. El facuse o promisiune cu inima mea si habar nu aveam ca pe aceasta o va rupe urmatoarea zi.
In urmatoarea zi, am mers la liceu cu gandul ca o sa ne vedem insa mare mi-a fost surpriza cand el m-a dat la o parte din bratele lui fiindca fosta iubita il sunase. Nu am stiut cum sa reactionez. Am fost proasta, caci ma agatam incontinuu de "te iubesc-ul" spus cu o seara in urma. Eram in negare. Baiatul acesta fusese ani la rand cel mai bun prieten al meu, ne distantasem din cauza relatiilor si mai apoi ne consolam reciproc, ajungand ca dupa luni de consolare, sa il iubesc.
Ma agatam teribil de acele 2 cuvinte. Credeam in ele si speram ca are o explicatie al dracului de buna, insa cand i-am gasit sarutandu-se, mi-am dat seama ca fusesem pentru el doar o persoana de umplutura, in timp ce el imi fusese leac. Era o antiteza intre "mi-ai fost ca o casa, o temelie" si "dar tu mi-ai fost doar o vacanta pana se calmau spiritele in casa mea".
Si atunci intelesesem ca nu era momentul sa mai intervin. Cuvintele nu-mi ieseau pe gura dar rasunau ca o furtuna in mintea mea; nu era nimic de facut. Trebuia sa tac si sa invat ceva din asta. L-am respins cand s-a intors la mine, la nici cateva ore dupa si apoi au urmat luni intregi de tacere. Se simtea bine tacerea, desi uneori mi se mai facea dor. Invatasem ca oamenii mereu pleaca. Apoi am facut 18 ani si in vara aceea l-am chemat inapoi la mine. Dorul meu ajunsese la cotele la care orgoliul devenea mic copil. L-am cautat. Era la casa lui si parea fericit. Munceau impreuna, stateau in aceiasi casa. Invatasem atunci ca iubirea e adevarata cand esti fericita pentru el, chiar daca nu cladeste o viata alaturi de tine.
Ne-am intalnit la o cafea si ma uitam cu admiratie la omul care devenise. Era exact ce isi dorea sa fie si mandria pe care o simteam era vizibila.
"Sunt mandra de tine baiat!" iar el mi-a zambit, fortandu-ma sa ii spun ce mai facusem si ce planuri aveam de viitor.
"E uimitor cate ai facut la 18 ani. Eu sunt cu putin mai mare ca tine si nu am facut atatea!" 
Acesta a fost momentul in care imi destainuise ca viata lui nu era roz si ca a cladit langa o persoana care dadea jos tot ce el punea. Temelia nu era solida si statea sa cada. De la cafeaua aceea incepusem sa vorbim iar. Ma suna si imi cerea sfaturi, iar eu nu ezitam in a-i raspunde. Intr-una din seri m-a sunat.
"Imi este dor de tine.
Stiu, si mie de tine."
Aceste 2 fraze soptite de amandoi in miez de noapte au schimbat lucrurile. Apele in inima mea erau iar calme, caci furtuna disparuse. Trecusera 2 ani si nu incetasem sa il iubesc. Incercasem sa am pe altcineva, dar realizasem ca nimic nu se compara cu omul pe care il iubesti, asa ca incetasem. Stiam ca daca e sa fie, o sa fie. Acum parea ca o sa fie. Si a fost. Eram genul de indragostiti care pareau de nedespartit. Genul care intrau dupa suc in marketul preferat si se sarutau printre rafturi, ca nimeni sa nu ne poata vedea si savura clipele. Ieseam si dadeam ture cu masina seara tarziu, cu muzica data tare, lasand-o sa intrepatrunda printre noi si degetele sa se impleteasca. Ieseam in ploaie, adormeam dupa ce vedeam rasarituri si urcam la cer si dincolo de el impreuna. Ne construiam un viitor impreuna si totul era sigur, pana cand...
Pana cand a venit momentul cand dragostea s-a stins. Nu s-a stins imediat, ci in momentul in care am facut pasii rapizi spre o viata in 2 - prima chirie, prima data in orice. S-a stins odata cu primul "te-am rugat sa gatesti tu, ca vezi doar ca invat pana tarziu". Cu primul "lasa-ma!", "Am nevoie sa fiu singur", "nu mai esti acelasi om!". Si in definitiv se stinsese cu o intrebare "unde e linistea de odinioara din vocea ta?", urmata de sunetul unei usi trantite.

Eram la a doua tigare acum si lacrimile stateau sa cada din ochi. Doar ca stiam ca era timpul sa merg mai departe. Ceasul indica 3:15 minute, dar eu il simteam ca fiind vremea schimbarii. Prima schimbare trebuia sa inceapa acum, asa ca ma ridicasem de pe scaun si imi dadusem hanoracul jos. Ma simteam goala, caci hainele tale imbibate cu parfumul tau ma inveleau si ma adaposteau de rau si frig in serile in care tu nu erai aici. Eram goala dar desi durea, era un inceput. Daca erai aici, mi-ai fi spus sa fiu calma, dar la naiba cu ce ai fi spus tu dupa luni intregi de tacere!
Dragul meu, e vremea sa renunt la tine. Acesta e momentul cand ma voi regasi pe mine.

Trăiește !

             Viata e scurta, ori suntem noi prea grăbiți și prea avari încât ajungem sa-i interpretam complicata-i simplitate în toți acești ani în care alergam după lucruri materiale?

             Zi-mi! Zi-mi când ai zâmbit ultima oara când ai văzut un copil punându-și o dorința pentru ca a văzut un avion pe cer? Iar tu? Tu când ai cules ultima oara o păpădie și ai suflat în ea, dorindu-ți ceva din toată inima?

            Răspunde-mi! Câte seri ai pierdut complicându-ți viata cu întrebări de genul "Cum ar fi fost dacă...?" De câte ori ai ratat "secunda" doar pentru ca te-ai pierdut în gândurile legate de viitor?

            Viata e simpla, doar ca noi ratam secunda aceea care ar putea schimba sensul acesteia. Niciodată nu prețuim secunda, nu ne bucuram și nici nu profitam de ea la maxim - de secunda în care ne pierdem pentru prima data în ochii cuiva, secunda când mâinile noastre reci de la ploaia de afara se împreunează, iar buzele noastre tremurânde, se alipesc într-un sărut. Secunda...secunda care, o data trăita din plin, ne va face sa înțelegem comoditatea cu care viata ne pune sa ne jucam rolul de visători.  

            Hai sa ne bucuram de fiecare moment,bun sau rău. Hai a pornim într-o călătorie și atunci când simți ca grijile vieții te strivesc, deschide trapa mașinii, ridica-te, ridica-ți mâinile și lasă vântul serii de mai sa se joace în parul tău pana îl face vâlvoi. Deschide-ți inima și iubește un singur om cu care sa-ți umpli pașaportul de vize și pereții de poze de la fiecare apus sau răsărit împreună.

            Gândește limpede. Nu-ți invada inima și mintea cu ura, căci într-o secunda de neatenție poți deveni cine ai jurat ca n-ai sa fii niciodată, 

Fi fericit! Condu încet! Îmbrățișează nisipul fierbinte și arunca-te în valuri. Iubește sincer! Lasă pozele sa curgă și amintirile de aseară sa-ți inunde mintea în următoarea dimineață. Permite-i timpului sa te compleseasca de amintiri, nu de riduri. 

Gânduri presărate cu alcool

Mereu m-am întrebat dacă atunci când scriu, El realizează ce om norocos e. Sunt multi care își doresc ca cineva sa scrie despre cât de frumos le sta cu barba nearanjata, despre cât de bine arata dimineața sau cum le suna vocea când abia se trezesc. Oare de ce oamenii nu apreciază ce eforturi facem pentru a-i trata cât mai bine posibil? De ce fiecare fugim după cineva cu care nu avem nici măcar o șansa? De ce ne îndrăgostim de omul care ne va răscoli viata cel mai mult, fiindcă ne va face sa credem ca ne vrea, în timp ce va discuta cu încă una la masa la care cu o seara în urma, ți-a furat primul sărut?
"PRIMUL SĂRUT..."  iți spui tu. Parca încă îl poți simți pe buze. Te cutremuri la amintirea privirii pe care a avut-o înainte sa o coboare spre buzele tale date cu un ruj grena. Tu știai ca acolo e cineva care te privea cu interes. In acel bar. Acolo era un băiat căruia i-ai frânt inima când l-ai sărutat pe cel care, nu la mai mult de o zi, o va frânge pe a ta. Știai ca ești privita, dar ai vrut sa-i demonstrezi străinului de lângă tine ca ești a lui, ca doar pe el îl vezi, în timp ce, la polul opus, săgeți și lacrimi cădeau din ochii băiatului care te cunoștea cel mai bine pe lumea asta. Si tu o știai bine. Cândva fusese ancora ta, fusese omul care a fost lângă tine când lumea era împotriva ta, pana în ziua când ai decis ca meriți ceva mai bun și asa a trecut timpul peste voi și v-ați uitat. EL nu te-a uitat și nici nu te-a înlocuit, însa tu.. tu ai făcut tot posibilul sa fie mereu cineva lângă tine. I-ai blocat căile spre inima ta și nici nu ți-a pasat.
Acum era rândul tău. Ai trecut pe lângă cafeneaua aceea în care iți furase inima iar acum o spărgea - parca o scăpase intenționat pe jos. El era acolo, arătând la fel de frumos ca și în prima seara dar ceva în interior știa ca nu te aștepta pe tine și chiar asa e. N-a trecut mult timp și cineva s-a așezat la masa cu el și zâmbetul lui a devenit la fel de mare precum era când te privea pe tine cu o seara în urma. Si atunci ai realizat, când inima începuse sa te doară și ochii sa-ți fie inundați de lacrimi, ca tu gasisei iubirea cândva dar ai lăsat-o sa plece. Ratasei trenul iubirii și știai ca n-ai cum sa-l prinzi din urma, nici nu puteai sa iei un altul pentru a ajunge la destinație. Cumva pierdusei luna numărând stelele.