fragmente din viata

Cumva, atunci m-am pierdut pe mine.
M-am trezit intr-o dimineata pe la 3 si dupa cateva minute de stat in pat cu ochii atintiti pe tavan, am plecat la bucatarie. Era frig si am inchis geamul. Ploua. Am revenit in camera si am tras pe mine rapid un hanorac verde. Era 3 dimineata si eu umblam desculta pe gresia rece, incercand sa nu fac nici cel mai mic zgomot, de frica ca sunetul imi va rasuna amplificat de mii de ori in urechi, din cauza linistii mormantale din casa.
Sa o numesc oare "casa"? Ea nu se mai simtea de mult ca o casa. Era o incapere ai carei ziduri auzise pe cat de multe cuvinte frumoase, pe atat de multe injuraturi. Obisnuiam sa fim 2 in aceasta casa. Acum eram doar eu si amintirile.
Nu e ciudat cum unii oameni se trezesc la 3 dimineata simtind lipsa sufletului sau, in timp ce sufletul imbratiseaza un corp? Un corp care niciodata nu il va iubi la fel de mult si in atatea moduri precum fata cu zambet tamp si par ciufulit.
Simteam o durere inauntrul meu si sentimentul de frica. Cea mai mare frica a mea era de momentul in care vei pleca dimineata pentru ultima oara. Momentul acela se petrecuse cu luni in urma, iar eu asteptam si acum sa imi mai calci pragul.
Ma indragostisem candva de un copil cu sufletul mult prea matur pentru varsta lui. El era un copil simplu si sincer, dar se ascundea dupa masca de om rau si ironic. Isi pusese sufletul la pastrare pentru "acea fata speciala". Parea ca o gasise intr-o vara, dar uneori nu le putem avea pe toate. El simtea din ce in ce mai multa durere, iar ea parea ca iubea sa il chinuie. A cedat. A plecat din lumea ei si a venit spre mine, ezitand. Am mers amandoi pe ideea ca oamenii cu inimi rupte se pot alina unii pe altii si parea ca mergea.
"Dar uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ", imi rasunau acum cuvintele mamei in minte, in timp ce scrumez tigarea in scrumiera de la ea. Nu, nu mi-a dat-o ea. O luasem eu inainte de a-mi incepe viata cea noua alaturi de El.
Ne-am privit ca pe niste cei mai buni prieteni pana in momentul in care, plangand zicandu-i ca fetita care era in corpul meu de 16 ani nu mai poate, m-a complimentat. Imi spusese ca sunt frumoasa si ca ar trebui sa zambesc mai mult.
"Cand erai mica iti spuneam "Smile", iti amintesti? Spunea el, iar eu incepusem sa ii scriu romane intregi despre cum ma apasa viata la 16 ani. El fiind mai mare, incerca sa imi explice ca asta e varsta cand toate au un inceput, cand trebuie sa dorm in loc sa prind inca un rasarit treaza, dar nu s-a putut intelege cu mine. Era vizibil iritat si enervat de atitudinea mea si mi-a spus sa il scuz,dar merge sa isi cumpere tigari. Era 1 dimineata, usor racoare. A mers pana la non stop-ul care nu era departe de el, dar trecusera 25 de minute si nu daduse un semn. Apoi, inainte ca ochii sa mi se inchida intr-un somn dulce, telefonul mi-a vibrat. Era un mesaj in care imi spunea sa merg la geamul de la bucatarie si sa ma uit pe pervaz. M-au trecut fiori. Am deschis usa incet, de teama ca daca i-as trezi pe ai mei, m-ar urma la bucatarie, sa vada ce se intampla. Am umblat usor, pana la pervaz. Era o acadea Chupa Chups. Cu aroma de Cola. Preferata mea. Zambeam. Zambeam atat de tare... Apoi am auzit usa alor mei si m-am retras in camera mea. I-am dat multe mesaje, incapabila fiind atunci sa imi arat bucuria si sentimentele ce usor-usor prindeau viata. Simteam fluturi in stomac si mi-am dorit sa nu moara dupa o zi, asa cum e legea firii. Dupa aceea mi-am acoperit cu mainile fata, rosind si zambind ca niciodata.
Ma indragosteam de baiatul rau.
In urmatoarea zi, m-am simtit prinsa intre dorinta de a fi ranita si a iubi. Stiam ca daca nu va tine, voi suferi si abia reusisem sa trec peste acest sentiment. Ma acaparase confuzia, asa ca l-am chemat in fata blocului meu si ca gen femeie fiind, am inceput sa ii reprosez ca parintii mei l-ar fi putut vedea cand mi-a adus bomboana, ca el ma va rani, ca ma fierbe...toate acestea pana cand, el, barbat de gen, mi-a oprit vorbele cu un sarut care a schitat din prima secunda inceputul a ceva.
Si iata-ne apoi, la un anotimp distanta de momentul acesta, intr-un loc unde erau prietenii sai, declarandu-mi iubire.
"Ma indragostesc de tine!", Spuse el apropiindu-se de mine. Am apucat sa ii soptesc "si eu...", Dupa care, m-a intrerupt printr-un sarut.
"Ea e cumnata ta, ma!" Striga el spre fratele lui. Totul a decurs normal dupa. Toti eram un zambet.
Cineva spusese candva sa nu faci promisiuni cand esti fericit si sa nu iei decizii la suparare. Acel "cineva" avusese mare dreptate. El facuse o promisiune cu inima mea si habar nu aveam ca pe aceasta o va rupe urmatoarea zi.
In urmatoarea zi, am mers la liceu cu gandul ca o sa ne vedem insa mare mi-a fost surpriza cand el m-a dat la o parte din bratele lui fiindca fosta iubita il sunase. Nu am stiut cum sa reactionez. Am fost proasta, caci ma agatam incontinuu de "te iubesc-ul" spus cu o seara in urma. Eram in negare. Baiatul acesta fusese ani la rand cel mai bun prieten al meu, ne distantasem din cauza relatiilor si mai apoi ne consolam reciproc, ajungand ca dupa luni de consolare, sa il iubesc.
Ma agatam teribil de acele 2 cuvinte. Credeam in ele si speram ca are o explicatie al dracului de buna, insa cand i-am gasit sarutandu-se, mi-am dat seama ca fusesem pentru el doar o persoana de umplutura, in timp ce el imi fusese leac. Era o antiteza intre "mi-ai fost ca o casa, o temelie" si "dar tu mi-ai fost doar o vacanta pana se calmau spiritele in casa mea".
Si atunci intelesesem ca nu era momentul sa mai intervin. Cuvintele nu-mi ieseau pe gura dar rasunau ca o furtuna in mintea mea; nu era nimic de facut. Trebuia sa tac si sa invat ceva din asta. L-am respins cand s-a intors la mine, la nici cateva ore dupa si apoi au urmat luni intregi de tacere. Se simtea bine tacerea, desi uneori mi se mai facea dor. Invatasem ca oamenii mereu pleaca. Apoi am facut 18 ani si in vara aceea l-am chemat inapoi la mine. Dorul meu ajunsese la cotele la care orgoliul devenea mic copil. L-am cautat. Era la casa lui si parea fericit. Munceau impreuna, stateau in aceiasi casa. Invatasem atunci ca iubirea e adevarata cand esti fericita pentru el, chiar daca nu cladeste o viata alaturi de tine.
Ne-am intalnit la o cafea si ma uitam cu admiratie la omul care devenise. Era exact ce isi dorea sa fie si mandria pe care o simteam era vizibila.
"Sunt mandra de tine baiat!" iar el mi-a zambit, fortandu-ma sa ii spun ce mai facusem si ce planuri aveam de viitor.
"E uimitor cate ai facut la 18 ani. Eu sunt cu putin mai mare ca tine si nu am facut atatea!" 
Acesta a fost momentul in care imi destainuise ca viata lui nu era roz si ca a cladit langa o persoana care dadea jos tot ce el punea. Temelia nu era solida si statea sa cada. De la cafeaua aceea incepusem sa vorbim iar. Ma suna si imi cerea sfaturi, iar eu nu ezitam in a-i raspunde. Intr-una din seri m-a sunat.
"Imi este dor de tine.
Stiu, si mie de tine."
Aceste 2 fraze soptite de amandoi in miez de noapte au schimbat lucrurile. Apele in inima mea erau iar calme, caci furtuna disparuse. Trecusera 2 ani si nu incetasem sa il iubesc. Incercasem sa am pe altcineva, dar realizasem ca nimic nu se compara cu omul pe care il iubesti, asa ca incetasem. Stiam ca daca e sa fie, o sa fie. Acum parea ca o sa fie. Si a fost. Eram genul de indragostiti care pareau de nedespartit. Genul care intrau dupa suc in marketul preferat si se sarutau printre rafturi, ca nimeni sa nu ne poata vedea si savura clipele. Ieseam si dadeam ture cu masina seara tarziu, cu muzica data tare, lasand-o sa intrepatrunda printre noi si degetele sa se impleteasca. Ieseam in ploaie, adormeam dupa ce vedeam rasarituri si urcam la cer si dincolo de el impreuna. Ne construiam un viitor impreuna si totul era sigur, pana cand...
Pana cand a venit momentul cand dragostea s-a stins. Nu s-a stins imediat, ci in momentul in care am facut pasii rapizi spre o viata in 2 - prima chirie, prima data in orice. S-a stins odata cu primul "te-am rugat sa gatesti tu, ca vezi doar ca invat pana tarziu". Cu primul "lasa-ma!", "Am nevoie sa fiu singur", "nu mai esti acelasi om!". Si in definitiv se stinsese cu o intrebare "unde e linistea de odinioara din vocea ta?", urmata de sunetul unei usi trantite.

Eram la a doua tigare acum si lacrimile stateau sa cada din ochi. Doar ca stiam ca era timpul sa merg mai departe. Ceasul indica 3:15 minute, dar eu il simteam ca fiind vremea schimbarii. Prima schimbare trebuia sa inceapa acum, asa ca ma ridicasem de pe scaun si imi dadusem hanoracul jos. Ma simteam goala, caci hainele tale imbibate cu parfumul tau ma inveleau si ma adaposteau de rau si frig in serile in care tu nu erai aici. Eram goala dar desi durea, era un inceput. Daca erai aici, mi-ai fi spus sa fiu calma, dar la naiba cu ce ai fi spus tu dupa luni intregi de tacere!
Dragul meu, e vremea sa renunt la tine. Acesta e momentul cand ma voi regasi pe mine.