Dragoste in București 💕 👐

M-am trezit singura împotriva tuturor. Eram singura intre atâta lume - toți râdeau, zâmbeau, vorbeau cu atâta ușurința si mai mult, emanau fericire. Eu doar ii priveam, caci mă obișnuisem sa fiu cea din umbra. Uneori îmi plăcea sa stau singura in mulțime, caci observam oamenii, le vedeam comportamentele, stările, emoțiile si uneori scriam despre ei. Deveneau personajele mele si nu părea ca ii deranja; astfel eu invatasem despre oameni. Ii făceam sa devina personajele mele, punându-i in roluri mult diferite de viața lor si astfel, ii făceam fericiți pe cei triști si îndrăgosteam pe cei suferinzi, caci la urma urmei, dragostea ne făcea sa ne simțim compleți si fericiți,nu?!

Dar cumva, m-a izbit realitatea. Eram in mulțime, dar mă grăbeam. Eram in drum spre centrul unde trebuia sa susțin un examen, pe o strada aglomerata a Bucureștiului, iar mulțimea se ferea frenetic de tot ceea ce era in jur. Mă amuza sa ii vad pe cei din jurul meu cum făceau slalom aproape milimetric pe langa mine si in semn de precauție, îmi strângeam mapa mai tare la piept. Era plina de hârtii si nimicuri,de lucruri denotate din imaginația mea.

Si când credeam ca nimic nu se mai poate întâmpla, mi-a sunat telefonul; cu ochii ațintiți in ecran am intrat in cineva care si-a vărsat cafeaua pe jos, pe mapa mea. Impactul si socul au fost atât de mari incat nu știam cum sa reacționez: nu eram sigura daca trebuia sa îmi cer scuze sau sa îl apostrofez pe băiatul care acum mă privea cu interes, daca trebuia sa fac o criza ca voi intarzia sau sa îmi usuc foile.

Băiatul, un brunet cu o privire destul de pătrunzătoare, s-a lăsat in jos si a început sa curețe cafeaua de pe schițe. L-am privit si i-am urmat exemplul. In timp ce strângeam si ștergeam, auzeam forfota orașului si din neatenție, ii atinsesem mana iar el si-a ridicat privirea spre mine si pe fata i s-a arcuit un zâmbet, in timp ce ochii ii erau ațintiți pe mine. I-am zâmbit la randu-mi si ne-am privit o buna perioada de timp; forfota de pe bulevard se transformase acum in bombănituri nervoase, caci ocupam spațiul de mers si lumea era nevoita sa ne ocolească. M-am desprins de privirea lui si m-am ridicat:

         -Multumesc, i-am spus eu încurcata, începând sa-mi trec mana prin parul făcut vâlvoi. Si îmi cer scuze pentru cafeaua ta, as putea sa ti-o plătesc daca…

El a ras ușor si m-a oprit, spunându-mi ca nu era nevoie, dar sa fiu mai atenta caci Bucureștiul e un loc al tuturor posibilităților si nu toți accepta sa li se verse cafeaua, cu atât mai puțin la 7:30, intr-o dimineața de luni. I-am zâmbit rușinata si apoi ne-am văzut fiecare de drum.

După cativa pași buni, vântul de aprilie m-a făcut sa mă cutremur umpic. Mi-am dus mana la gat si mi-am dat seama ca eșarfa mea cea roșie dispăruse. Nu aveam timpul necesar sa mă întorc sa o caut, așa ca mi-am văzut de drum, simțind regret, caci iubeam acea eșarfa. Dar in sfârșit, trebuia sa-mi continui drumul.

Cu exact 5 minute înainte de începerea examenului, mi-am făcut apariția in sala. Totul decurgea bine, eram relaxata, insa, m-am trezit la mijlocului ultimului subiect gândindu-mă la acei ochi căprui. Acei ochi căprui mari, senini, despre care știam ca am sa scriu intr-o zi. Speram cumva sa ii vad. Dar la ce-mi zbura mie capul acum? Am alungat rapid gândul din minte si am continuat sa scriu, insa concentrarea nu mai era aceiași. Cred ca acum rolurile se schimbaseră, daca eu eram acum personajul episodic,  pe o fila din cartea vieții lui?

Am reușit sa termin ce aveam de scris si am pus capacul stiloului cu un sunet destul de tare, caci 3 colegi se întorseseră mirați spre mine. Rușinata, din nou, m-am ridicat si m-am îndreptat spre ieșire, după ce am predat hârtiile. Am mers ceva pana când am ajuns in stația de RATB, era destul de frig si se înnorase. Dintr-o data, am simțit căldura in jurul gatului si mirata, speriata chiar, m-am întors in partea stânga si am văzut ochii, ochii căprui care îmi invadaseră mintea cu puțin înainte. El era acolo si-mi zâmbea ca un copil, in timp ce-mi aranja eșarfa cea roșie la gat.

         -Mi-am dat seama ca este a ta, caci are parfumul tău impregnat in ea. I-am zâmbit, neștiind exact ce sa-i răspund, dar am bâjbâit un „mulțumesc”, după care m-am gândit. Știam ca el trebuia sa fie mai mult decât un personaj din poveștile mele. El era fericit si tot ce mai trebuia sa fac, era sa-l îndrăgostesc. M-a privit cu interes, vazand ca eu nu ii spuneam nimic iar după o pauza scurta, i-am răspuns.

         -Mergem? Nimic nu e mai bun decât o cafea calda intr-o zi rece. El a zâmbit si l-am apucat de braț, plecând împreuna spre cea mai apropiata cafenea. Si iată-ne, vorbeam acum si începeam sa ne spunem poveștile de viața. Era ciudat cum un străin avea un suflet atât de familiar. Timpul trecea iar cafelele noastre se răceau, caci noi preferam sa sorbim fiecare cuvântul celuilalt si astfel, la sfârșit, sufletele noastre s-au încălzit, s-au conectat si s-au iubit.