Pahar de vorbe cu un Alter Ego in Vama Veche

        Într-o seara în Vama, pe când norii se risipiseră și lumea continua sa se zbenguie frenetic pe ritmurile muzicii date mult prea tare în boxele imense de la terase, am întâlnit un suflet călător și l-am poftit sa stea la masa mea, oferindu-i totodată și un pahar de Stalinskaya cu gheata și fructe, pe care, desigur, le primeam gratis de la magazinul de unde cumpărasem sticla. Mi-am dat seama ca e călător după privirea pe care o avea, cumva pierduta și in căutare de ceva nou, despre care va scrie cândva in cartea vieții lui.
  -Mulțumesc, mi-a răspuns acesta,călătorul, pe care pe parcursul povestii îl voi numi "X",
L-am aprobat, clătinând capul și ridicând paharul in cinstea lui.
  -Noroc! deci, care e treaba cu tine?
  -Cum de m-ai ales pe mine, din marea asta de oameni?
  -Te-am simțit. Locul tău nu e aici, iar când am zis asta, sprânceana stânga i s-a ridicat iar pe fata i s-a citit disprețul la auzul cuvintelor mele.
  -Ce vrei sa spui prin asta? spunea X.
  -Locul tău nu e aici și nici in locul pe care tu-l numești "casa", greșesc cumva? am întrebat eu, îndrăzneț.
  -Ba bine ca da! Chiar greșești! mi-a tăiat X elanul.
  -Si atunci... am spus eu, făcând o pauza și ațintindu-mi privirea la unghiile sufletului, de ce iți încleștezi mana pe pahar atât de tare? Fructele s-au ridicat la suprafața. As spune ca ești tensionat, într-o oarecare măsura.
        Atunci, X a lăsat mai moale paharul și m-a fulgerat cu privirea ei verde, apoi m-a privit fără a emana nicio emoție pe chip și mi-a răspuns:
  -Asa este. Inca îmi caut locul. La naiba, cum ai știut?
  -Ti-am zis, te simt. Te vad și te ghicesc dintr-o mie.
  -La cât de aglomerata e Vama, as spune ca din sute de mii m-ai ghicit.
  -Privește in jur, am rugat-o eu pe X, iar ea s-a conformat, însa, privea și nu știa pe cine sau ce anume sa privească. S-a întors la mine și m-a surprins uitându-ma la ea amuzat.
  -Acum mai și razi de mine? La ce naiba sa ma uit? Nu vad nimic.
  -Cum adică nu vezi nimic? am replicat și eu, mirat. Dintre tot ce ți-a fost scris sa vezi, spui ca nu vezi nimic?
  -Da, nu vad nimic, a răspuns X pe același ton tăios ca și adineauri. Nu vad ca ar duce undeva conversația asta. Ești beat?
  -Doar încerc sa te conving ca nu ești singura din mulțime cu aceasta problema de inadaptare.
  -Acum eu am o problema? Eu? Si o problema de inadaptare? Nu poți fii serios!
  -Problema nu este la tine deși asa a sunat. Preferai sa zic adevarul gol-goluț? Privește-l pe băiatul de acolo cu dreaduri, el este aici fiindcă părintii nu pot înțelege cultura rasta, sau, mai bine, pe fata aceea care își câștigă banii pe fiecare zi, împletind cozi și punând elastice viu colorate in parul vamaiotelor, crezi ca dacă ii era bine in casa părintească ar fi venit aici, muncind asa?
  -Ce cuvinte vechi folosești! mi-a replicat ea, de parca cuvintele "casa părintească" era tot ce auzise. Știam ca la ele se refereau, căci știam de ce sufletul ei devenise călător.
  -Oh, am spus și eu. Sau privește-l pe DJ-ul de acolo. E nebun după muzica dar nimeni nu l-a înțeles. Toti i-au zis ca nu va avea un viitor din muzica, dar el tot alege sa vina aici.
  -Încerci cumva sa ma convingi sa ajung in Vama iar vara viitoare sau ești atât de beat încât te simți într-o legătură divina cu astrele și cosmosul?
  -Nici una și nici alta. Încerc sa-ți arat ca mai sunt și alții ca tine.
  -Nu cred ca-și mai pierde nimeni timpul cu tine, mi-a replicat dur, atât de dur ca am simțit cum ma înjunghie cineva.
  -Asta a fost dura!
  -Pai meriți, a spus X răzând.

        In jurul nostru, lumea continua sa danseze. Vedeam multi alții cum făceau abstracție de ceilalți din jurul lor; ei pur și simplu trăiau muzica și savurau băuturile din pahar cu mare intensitate. Si iubeam sa vad asta. Parca și marea adora ceea ce vedea, căci acum se liniștise, deși cu ceva timp in urma norii de deasupra ei anunțau potopul, iar ea parca se încovoiase in semn de refuz și-și trimitea valurile agresive spre noi.
        Lumea petrecea și dădeau check-in-uri in Vama Veche. Cred ca asta era frumusețea Vamii: nu rețelele de socializare, bine-nteles, ci legăturile ce se formează aici. Uitându-ma ceva mai in stânga de la DJ-ul îndrăgostit de muzica, am văzut o gașca mare cum s-a unit. Veniseră persoane din toate părțile și totul pornise de la simpla întrebare, specifica Vamii, "prietene, ai sa-mi dai și mie un foc? Mersi!", urmata de întrebarea "Auzi..?". Si asa s-a format legătura. Acum erau o gașca de 16 persoane ce cântau la unison "Are you with me?", piesa mixata de îndrăgostitul menționat mai sus. Dar motivul meu aici nu era sa observ găștile noi formate, ci sa vorbesc cu X-ul din fata mea.
Acum, când m-am întors, l-am surprins pe X privindu-ma cu mare curiozitate. La fel de mare pe cât era și Vama Veche.

  -Nu ți se pare ca muzica nu ajunge pana aici? m-a întrebat X. Nici măcar forfota lor nu ne atinge, aud ceva, dar in surdina, a completat ulterior ea.
  -Cumva ai dreptate. Sau poate ca asta e doar in capul tău.
  -Hai, nu poți fii serios!
  -E a doua oara când îmi spui asta, am spus eu răzând și privind-o drept in ochi. Ea a zâmbit. Si cred ca era prima data când zâmbea asa, într-un asa fel încât captase atenția băiatului cu par răvășit de trecuse adineauri pe lângă masa noastră. Îmi spui care e povestea ta acum? am continuat eu.
  -Pari ca deja o știi, sau ai încercat sa îmi demonstrezi ca toți oamenii ăștia au aceiași poveste ca a mea in van?
  -Nu am spus ca toți au aceiași poveste, căci nu ne naștem cu toții sub aceiași stea. Doar tu și sufletul tău pereche sunteți născuți sub aceiași stea.
  -Mai lasă-ma cu povesti din astea despre suflete pereche. Asa ceva nu exista! a replicat ea dur, tăios, cu aceiași intensitate pe care o are un tunet in timpul unei furtuni tomnatice. S-a oprit dintr-o data, asemenea unei ploi de vara - a fost dura, dar nu pentru mult timp. Acum vad ce ai încercat sa faci, m-ai adus in atâtea extreme pana ai ajuns la miezul problemei mele.
  -Deci recunoști ca ai o problema? am replicat eu răzând, umpic batjocoritor.
  -Cred ca glumești, a răspuns, luând o gura mare din pahar.
  -Poate. Am înțeles ca dragostea este problema ta.
  -Sau poate ca doar oamenii din jur nu știu cum sa iubească un om care a avut nevoie de ajutor doar atunci când s-a născut. Știi bine ca nu ne naștem singuri, a spus ea promt.
  -Deci vrei sa spui ca niciodată n-ai avut nevoie de ajutor?
  -Doar la naștere, ți-am spus.
  -Ma tem ca nu te pot crede, am spus eu, jucându-i jocul.
  -Știu ca n-ai sa ma lași sa plec pana n-am sa-ți spun ce e cu mine.
  -Oamenii ca tine nu pot fi ținuti in loc, i-am răspuns. Știam ca de cuvintele astea avea nevoie și știam ca asa era.
X a dat din cap aprobator și după ce a mai luat o gura mare din pahar, aducându-l la jumate, l-a ridicat in cinstea mea, apoi și-a dres vocea și a început:
  -M-am îndrăgostit de reflexia cuiva care a privit simultan cu mine într-o băltoacă, după ce furtuna de noiembrie s-a oprit. Nu era foarte târziu, asa încât printre raze timide de soare care dădeau sa iasă, sa ne lumineze, am putut zări și un curcubeu. Toate in aceiași băltoacă, el, eu, apa, lumina și curcubeul și nimic mai mult. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Cred ca noi am fost născuți sub aceiași stea. Cumva, Karma, universul sau tot ce lucrează când vine vorba de suflete pereche, pana și Divinitatea, cred, a spus ea, jucându-se cu buza paharului, au lucrat sa fim împreună și sa ne despărțim, a adăugat. Ne-am îndrăgostit și ani la rând am aprins artificii la miezul nopții de Revelion și ne-am urat cele mai dulci vorbe in cafea, in timp ce el turna in căni și eu îmi puneam bratele in jurul taliei lui, lipindu-ma de spatele sau. Si cred ca nu am fost atenta cu adevarat la ceea ce îmi arata apa din băltoaca aceea. Imediat după ce ne-am privit reflexia in ea și ne-am înroșit in obraji, la câteva minute, când ploaia a reînceput și soarele a intrat definitiv in nori pentru tot restul zilei, reflexiile nu mai erau clare, erau deformate, iar obrajii mei roșii de emoții pe atunci, se transformaseră acum in obraji roșii de la câte lacrimi găzduiseră in drumul lor spre a cădea pe podea. Caci acolo am rămas o perioada buna de timp, după ce el mi-a spus ca nu mai sunt ce își dorește el. Stăteam pe podea, cu lacrimile in barba și ma gândeam la tot ce fusese frumos in ultimii 3 ani. Ascultam muzica din playlist-ul nostru și îmi aminteam cum făceam pașii de vals prin casa noastră, apoi îl închideam și îmi lăsam lacrimile sa danseze din ochii mei spre podea. Aceleași momente mereu și mereu, iar sufletul ma întreba când am sa-l las liber și intram in pământ de rușine căci niciodată nu știam ce răspuns sa ii dau și eu nu voiam sa îl mint - trăisem 1000 de zile in minciuna și iluzii deșarte alături de el. Nu as mai fi putut rezista.
  -Si ce ai făcut? mi-am permis eu sa o întrerup.
  -Am ajuns la un moment dat sa disper. Am încercat sa ma mut din casa aceea dar nu puteam sa îmi strâng bagajul, fiindcă hainele lui erau amestecate cu ale mele și nu le puteam atinge. Am încercat sa rup pozele dar știam ca într-un moment cu prea multa tequila și cu prea putina rațiune, le voi lipi la loc. Am stat, am așteptat și am crezut ca mi-a trecut. Apoi a venit vara și ascultam piese de ale lui Chirila in care îmi spunea ca "nimeni n-o sa iți explice ce e dragostea, asta singur într-o zi de vara o vei afla..." și am înțeles ca trebuia sa schimb ceva. Pe când veneam de la servici acasă, am reușit sa deschid dulapul și am luat cutia in care trimisesem un cadou de majorat. Nu era foarte mare dar era suficient de încăpătoare pentru a-mi depozita amintirile cu el. Am deschis cutia și am pus toate hainele lui acolo. Credeam ca am scăpat, dar s-a dovedit ca seara, când îmi vedeam silueta aruncata in pat, singura și înfrigurată, s-a dovedit ca nu era asa. Nu scăpasem, asa încât am deschis cutia și am început sa valsez cu cămașa lui cea albastra, cu picatele galbene, care era preferata lui. M-am simțit mai bine pe moment, asa ca i-am împăturit fiecare haina, căci eu le aruncasem haotic in acea cutie, urmate apoi de pozele in rama,  de cadourile de la el, de inel și lanț. Tot era acum pus in acea cutie. O sigilasem, bine, ca sa înțelegi, o lipisem cu scotch la capăt. Si a trecut timpul, eu încetasem sa mai fac cafea in 2 căni, începeam sa îl uit și parca vedeam și eu in sfârșit curcubeul.
  -Si ce s-a întâmplat?
  -Nu pot sa mint, au mai fost momente in care mi-am dorit sa ma caute și sa revină, iar altele, când îmi doream sa stea cât mai departe de mine. Insa, într-o zi, ne-am întâlnit accidental in supermarket, in timp ce eu îmi făceam ultimele cumpărături înainte de a porni spre aeroport. Îmi cumpărasem un bilet spre Londra, căci știam ca atunci când te desparți într-un oraș mic.. ți-am zis, ori te muti peste ocean, ori iți îneci dorul in ocean, Tu alegi. Iar eu atunci alesesem sa plec peste oceane și mari și tari și sa vizitez lumea și sa-mi găsesc locul. Si cum parca a fost un făcut sa ne întâlnim, el m-a salutat. Vocea mea a sunat oarecum pițigăiata când i-am spus "buna!". Dar el nu s-a mulțumit doar cu un simplu salut, a continuat conversația și m-a întrebat ce mai fac și cum o mai duc. Vocea mi-a devenit normala și simțeam ca aveam control asupra mea. Nu simțeam nimic, nici măcar o urma de emoție. In sinea mea, zâmbeam, căci in sfârșit, nu ma mai durea. I-am răspuns ca sunt bine și ca ii mulțumesc și ca sper ca și el o duce la fel de bine, dar ca ma grăbesc. Si pe buna dreptate, ma grăbeam, puteam sa pierd avionul și nu voiam asta. Ce m-a neliniștit a fost privirea lui, parca dorea sa mai stam sa vorbim, ca și cum i-ar fi făcut plăcere, doar ca acum, eu nu mai aveam timp de asta. Drumul pana la aeroport s-a dovedit a fi liniștitor, nu am avut parte de aglomerație și totul a fost normal.

        Simțeam nevoia sa o îmbrățișez pe fata asta, dar știam ca sufletele rebele ca al ei nu au nevoie de asa ceva. Trecuse de mult de stadiul acesta, al milei sau al afecțiunii din partea celorlalți. In timp ce ma gândeam la asta, o mai auzisem spunând ceva de faptul ca avionul ei a avut întârziere și mai dura pana când putea sa își facă check-in-ul.

  -Da și am mai stat ceva timp pana am putut sa trec pe partea cealaltă și atunci începusem sa ma gândesc la tot ce las in urma și la faptul ca începeam viata asta nebuna, o viata in marele necunoscut doar pentru ca avusesem atâtea dezamăgiri. Știi, după el, încercasem sa ies cu cineva dar la fel, ma dezamăgise. Nu ca avea prea multe așteptări dar simțeam ca aveam o legătura cu acel tip. In sfârșit, ultimul lucru la care m-am gândit atunci a fost cum el m-a strigat ultima data pe nume. Si am tresărit, a spus ea, făcând o pauza.
  -De ce?
  -Pentru ca nu mi-l imaginam eu strigând, el chiar ma striga pe mine. Era acolo, venise după mine. Si ma privea, ma privea intens și se apropia de mine. Eu doar îl priveam mirata apropiindu-se; s-a așezat in genunchi in fata mea și m-a implorat sa rămân. Mi-a spus ceva de genul: "te rog, ramai, promit ca dacă ramai, nu promit, iți jur, iți jur ca va fi din nou bine, te rog, ramai aici, nu pleca de lângă mine, iți promit ca voi face totul bine, tu ești tot ce am nevoie și mi-a luat luni de zile sa realizez asta, te rog!". O spunea plângând, iar lumea ne privea mirata iar unele fete aveau și ele lacrimi in ochi. Eu nici atunci nu simțeam nimic. Parca odată cu sigilatul cutiei cu amintirile cu el, mi-am și închis inima. Deși ma ruga și îmi promitea lucruri, eu îmi învățasem lecția.
Si din nou, mi-am permit sa o întrerup:
  -Ce ai făcut?
  -Am plecat. I-am explicat ca nu pot rămâne, căci in momentul in care a plecat a luat tot ce am avut și am rămas cu nimic, iar acum era timpul ca eu sa dau de mine întreagă. Aveam locuri de văzut și oameni de întâlnit și călătoritul era tot ceea ce aveam nevoie pentru a ma regăsi.
  -Dar ești aici acum, am spus eu pe un ton normal, gândindu-ma ca a renunțat cumva la idea nebuneasca cu călătoritul.
  -A murit, a răspuns ea cu o voce a cărei tonalitate nu puteam s-o înțeleg. Nu era nici trista, nici mânioasa, nici fericita. Nu știam cum o spusese. De aceea sunt aici, acum, a continuat ea.
Eu am făcut o grimasa, dar ea m-a întrerupt.
  -O data cu el și eu am murit. O parte din mine, adică. Partea aceea care se mai gândea la el din când in când, când eram singura, iar eu am fost mereu solitara in timpul călătoriei.
  -Ai dat de tine întreagă?
  -Da. Aici. Aici a fost prima noastră întâlnire, la masa asta, la un pahar de tărie, iar la răsărit mi-a furat primul sărut, in timp ce ne scăldam in apa. Te rog, scuza-ma acum, ca mi-ai aflat povestea, spunea ea in timp ce se ridica de la masa și lasă ușor paharul din mana.
  Am dat din cap și am privit-o îndepărtându-se de masa la care stătea, spre mare. Am privit-o intrând in apa și am realizat ca ne apucase răsăritul, abia in momentul in care silueta ei spulbera și tulbura portocaliul și galbenul cerului reflectat in apa. I-am privit silueta pana când s-a făcut una cu marea, dispărând ușor din câmpul meu vizual și ducându-se acolo unde ii era dorul. Acolo unde bratele lui aveau sa ii fie casa pentru eternitate.

"niciodată sa nu uiți de inima ta"

Dragoste in București 💕 👐

M-am trezit singura împotriva tuturor. Eram singura intre atâta lume - toți râdeau, zâmbeau, vorbeau cu atâta ușurința si mai mult, emanau fericire. Eu doar ii priveam, caci mă obișnuisem sa fiu cea din umbra. Uneori îmi plăcea sa stau singura in mulțime, caci observam oamenii, le vedeam comportamentele, stările, emoțiile si uneori scriam despre ei. Deveneau personajele mele si nu părea ca ii deranja; astfel eu invatasem despre oameni. Ii făceam sa devina personajele mele, punându-i in roluri mult diferite de viața lor si astfel, ii făceam fericiți pe cei triști si îndrăgosteam pe cei suferinzi, caci la urma urmei, dragostea ne făcea sa ne simțim compleți si fericiți,nu?!

Dar cumva, m-a izbit realitatea. Eram in mulțime, dar mă grăbeam. Eram in drum spre centrul unde trebuia sa susțin un examen, pe o strada aglomerata a Bucureștiului, iar mulțimea se ferea frenetic de tot ceea ce era in jur. Mă amuza sa ii vad pe cei din jurul meu cum făceau slalom aproape milimetric pe langa mine si in semn de precauție, îmi strângeam mapa mai tare la piept. Era plina de hârtii si nimicuri,de lucruri denotate din imaginația mea.

Si când credeam ca nimic nu se mai poate întâmpla, mi-a sunat telefonul; cu ochii ațintiți in ecran am intrat in cineva care si-a vărsat cafeaua pe jos, pe mapa mea. Impactul si socul au fost atât de mari incat nu știam cum sa reacționez: nu eram sigura daca trebuia sa îmi cer scuze sau sa îl apostrofez pe băiatul care acum mă privea cu interes, daca trebuia sa fac o criza ca voi intarzia sau sa îmi usuc foile.

Băiatul, un brunet cu o privire destul de pătrunzătoare, s-a lăsat in jos si a început sa curețe cafeaua de pe schițe. L-am privit si i-am urmat exemplul. In timp ce strângeam si ștergeam, auzeam forfota orașului si din neatenție, ii atinsesem mana iar el si-a ridicat privirea spre mine si pe fata i s-a arcuit un zâmbet, in timp ce ochii ii erau ațintiți pe mine. I-am zâmbit la randu-mi si ne-am privit o buna perioada de timp; forfota de pe bulevard se transformase acum in bombănituri nervoase, caci ocupam spațiul de mers si lumea era nevoita sa ne ocolească. M-am desprins de privirea lui si m-am ridicat:

         -Multumesc, i-am spus eu încurcata, începând sa-mi trec mana prin parul făcut vâlvoi. Si îmi cer scuze pentru cafeaua ta, as putea sa ti-o plătesc daca…

El a ras ușor si m-a oprit, spunându-mi ca nu era nevoie, dar sa fiu mai atenta caci Bucureștiul e un loc al tuturor posibilităților si nu toți accepta sa li se verse cafeaua, cu atât mai puțin la 7:30, intr-o dimineața de luni. I-am zâmbit rușinata si apoi ne-am văzut fiecare de drum.

După cativa pași buni, vântul de aprilie m-a făcut sa mă cutremur umpic. Mi-am dus mana la gat si mi-am dat seama ca eșarfa mea cea roșie dispăruse. Nu aveam timpul necesar sa mă întorc sa o caut, așa ca mi-am văzut de drum, simțind regret, caci iubeam acea eșarfa. Dar in sfârșit, trebuia sa-mi continui drumul.

Cu exact 5 minute înainte de începerea examenului, mi-am făcut apariția in sala. Totul decurgea bine, eram relaxata, insa, m-am trezit la mijlocului ultimului subiect gândindu-mă la acei ochi căprui. Acei ochi căprui mari, senini, despre care știam ca am sa scriu intr-o zi. Speram cumva sa ii vad. Dar la ce-mi zbura mie capul acum? Am alungat rapid gândul din minte si am continuat sa scriu, insa concentrarea nu mai era aceiași. Cred ca acum rolurile se schimbaseră, daca eu eram acum personajul episodic,  pe o fila din cartea vieții lui?

Am reușit sa termin ce aveam de scris si am pus capacul stiloului cu un sunet destul de tare, caci 3 colegi se întorseseră mirați spre mine. Rușinata, din nou, m-am ridicat si m-am îndreptat spre ieșire, după ce am predat hârtiile. Am mers ceva pana când am ajuns in stația de RATB, era destul de frig si se înnorase. Dintr-o data, am simțit căldura in jurul gatului si mirata, speriata chiar, m-am întors in partea stânga si am văzut ochii, ochii căprui care îmi invadaseră mintea cu puțin înainte. El era acolo si-mi zâmbea ca un copil, in timp ce-mi aranja eșarfa cea roșie la gat.

         -Mi-am dat seama ca este a ta, caci are parfumul tău impregnat in ea. I-am zâmbit, neștiind exact ce sa-i răspund, dar am bâjbâit un „mulțumesc”, după care m-am gândit. Știam ca el trebuia sa fie mai mult decât un personaj din poveștile mele. El era fericit si tot ce mai trebuia sa fac, era sa-l îndrăgostesc. M-a privit cu interes, vazand ca eu nu ii spuneam nimic iar după o pauza scurta, i-am răspuns.

         -Mergem? Nimic nu e mai bun decât o cafea calda intr-o zi rece. El a zâmbit si l-am apucat de braț, plecând împreuna spre cea mai apropiata cafenea. Si iată-ne, vorbeam acum si începeam sa ne spunem poveștile de viața. Era ciudat cum un străin avea un suflet atât de familiar. Timpul trecea iar cafelele noastre se răceau, caci noi preferam sa sorbim fiecare cuvântul celuilalt si astfel, la sfârșit, sufletele noastre s-au încălzit, s-au conectat si s-au iubit.