14 octombrie 2014, metrou.
Se spune ca dragostea e doar o scuza pentru un comportament egoist, cu alte cuvinte ii poți distruge pe cel de lângă tine, îl poți dărâma, îl poți minți și poți sa-i rupi inima in mii de bucăți, dar toate astea sunt ok, pentru ca ești îndrăgostit. Ce fel de dragoste am trai astfel?
Ce e "dragostea"? Nu ai cum sa o definești, fiindcă fiecare o vede într-un anumit fel, însa dragostea se simte, nu se explica și o simți atunci la început, când primele mesaje iți fac inima sa tresară, la primul "te iubesc", in momentele când totul e frumos. Insa, la un moment dat, ceva se întâmplă; undeva, lanțul iubirii se rupe, unul din voi pleacă și când a realizat ca a greșit, se va întoarce la cel lăsat pustiu, dar știm cu toții bine ca nu mai este la fel. Exista sentimentul de ezitare, e mereu ceva acolo care te oprește din a face ce făceai de obicei.
Astăzi, când se împlinește exact un an de când ne-am despărțit, l-am văzut. Era la fel de frumos și zâmbea, o Doamne, zâmbetul acela!... dar nu îmi zâmbea mie, ci unui mesaj. Mie-mi plângea sufletul, dar învățasem ca trebuie sa fii fericit dacă cei dragi sunt fericiți și mai mult, învățasem sa ascund asta.
Era la metrou, bănuiam ca mergea acasă, iar inima-mi șoptea sa merg după el, însă rațiunea îmi spunea sa nu fac asta, căci casa mea e in partea cealaltă a orașului. Inima mereu câștiga când ești îndrăgostit; astfel, mi-am cumpărat bilet, in speranța ca daca mă va vedea, îmi va spune ceva, orice, un cuvânt, o șoapta sau poate îmi va zâmbi așa cum o făcea si atunci…
Inima-mi bătea nebunește, exact ca la
prima întâlnire. Îl vedeam – era in fata mea si ii puteam simți parfumul, la
fel de intens, la fel de puternic ca atunci. Înainte de seara asta, au fost
multe seri in care am plâns formând râuri noi, întrebându-mă unde si cu cine
este acum, iar el nici nu a știut. Acum, resimțeam toata durerea din plin, ca
atunci când mi-a spus „Adio!” sărutându-mi fruntea si trântind ușa puternic in
urma lui.
Ajunsesem in sfârșit aici. El stătea
departe de mine, dar de unde eram, ii vedeam perfect parul castaniu închis,
ciufulit de vântul de seara de noiembrie. Scaunul din fata lui s-a eliberat si atunci,
un domn batran mi-a făcut semn discret sa stau jos, pentru ca el oricum avea sa
plece si după ce mi-am calmat inima, m-am îndreptat intr-acolo. Începusem sa
tremur, simțeam din nou pulsul pana-n urechi si mă omora faptul ca era in fata
mea si totusi atât de departe.
Am stat, l-am privit umpic si apoi am
scos telefonul, neștiind ce sa fac pentru a nu-l mai privi insistent. Mă încercau
o mulțime de sentimente si întrebarea „De ce toate astea?” îmi răsuna in
urechi. Nu puteam înțelege de ce aveam atâtea sentimente contrarii, de la frica la emoții
si de la dragoste la ura, pentru cineva care mă parasise cu prima ocazie.
Îl vedeam acum, cum se uita in stanga
si in dreapta, apoi spre mine; a lăsat capul in jos, ca si cum nu m-ar fi recunoscut,
iar in acel moment am simțit cum ceva mi-a străpuns pieptul de o mie de ori. Am
ridicat si eu privirea – l-am prins privindu-mă si l-am văzut cum a tresărit.
Ochii lui verzi m-au străpuns iar ochii mei căprui îl rugau sa-mi zică ceva,
dar in schimb, tot ce am făcut a fost sa ne privim așa si am simțit cum fiecare
amintire in revenea in flash-uri pe retina : prima întâlnire, primul sărut,
primul „te iubesc!”, primul Crăciun împreuna si la final, zgomotul ușii trântite
in urma lui m-a făcut sa tresar.
A vrut sa zică ceva, dar tot ce am văzut
a fost blocajul cuvintelor lui; nici eu nu-i puteam spune cuvintele mele. As fi
vrut sa-i spun tot ce simțeam si toate stările prin care am trecut de atunci
pana acum, dar toate ar fi fost in zadar. As fi vrut sa-i spun atâtea… dar
privirea lui trista si pierduta m-a oprit cumva.
Zgomotul pe care îl auzisem fusese de
fapt semnalul ca ajunsesem la ultima stație a metroului si am constatat amândoi
ca rămăsesem singuri. Nu mai voiam sa stau acolo, ca o lașa. M-am ridicat si
m-am îndreptat spre ușa si mi-am lăsat pieptul sa fie spart din nou intr-o mie
de bucati. El era acum in spatele meu si ne priveam amândoi in geamul ușii; nu
am mai stat atât de aproape unul de altul de luni bune si imaginea asta mă
ducea cu gândul la ce a fost odinioară. Imaginea asta durea si tot ce m-a putut
salva in momentul ala, au fost ușile care s-au deschis. Am pasit pe peron si am
pornit in direcția opusa lui, lasandu-mi fericirea sa-mi devina iarăși străina.
La câteva secunde, cand deja urcam primele scări, vocea lui groasa a spart
liniștea:
-Hei!
Eu m-am întors mirata, privindu-l
temătoare si cumva, plina de curiozitate; inca simt la fel pentru tine, a
adăugat el.
Nu știam cum sa reacționez, dar am dat
din cap, zâmbind ușor. Îl vedeam venind cu pași repezi spre mine, iar eu am
alergat, sărindu-i in brațe, lipindu-ne buzele intr-un sărut si lăsând
lacrimile sa vorbească pentru noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu