-Mulțumesc, mi-a răspuns acesta,călătorul, pe care pe parcursul povestii îl voi numi "X",
L-am aprobat, clătinând capul și ridicând paharul in cinstea lui.
-Noroc! deci, care e treaba cu tine?
-Cum de m-ai ales pe mine, din marea asta de oameni?
-Te-am simțit. Locul tău nu e aici, iar când am zis asta, sprânceana stânga i s-a ridicat iar pe fata i s-a citit disprețul la auzul cuvintelor mele.
-Ce vrei sa spui prin asta? spunea X.
-Locul tău nu e aici și nici in locul pe care tu-l numești "casa", greșesc cumva? am întrebat eu, îndrăzneț.
-Ba bine ca da! Chiar greșești! mi-a tăiat X elanul.
-Si atunci... am spus eu, făcând o pauza și ațintindu-mi privirea la unghiile sufletului, de ce iți încleștezi mana pe pahar atât de tare? Fructele s-au ridicat la suprafața. As spune ca ești tensionat, într-o oarecare măsura.
Atunci, X a lăsat mai moale paharul și m-a fulgerat cu privirea ei verde, apoi m-a privit fără a emana nicio emoție pe chip și mi-a răspuns:
-Asa este. Inca îmi caut locul. La naiba, cum ai știut?
-Ti-am zis, te simt. Te vad și te ghicesc dintr-o mie.
-La cât de aglomerata e Vama, as spune ca din sute de mii m-ai ghicit.
-Privește in jur, am rugat-o eu pe X, iar ea s-a conformat, însa, privea și nu știa pe cine sau ce anume sa privească. S-a întors la mine și m-a surprins uitându-ma la ea amuzat.
-Acum mai și razi de mine? La ce naiba sa ma uit? Nu vad nimic.
-Cum adică nu vezi nimic? am replicat și eu, mirat. Dintre tot ce ți-a fost scris sa vezi, spui ca nu vezi nimic?
-Da, nu vad nimic, a răspuns X pe același ton tăios ca și adineauri. Nu vad ca ar duce undeva conversația asta. Ești beat?
-Doar încerc sa te conving ca nu ești singura din mulțime cu aceasta problema de inadaptare.
-Acum eu am o problema? Eu? Si o problema de inadaptare? Nu poți fii serios!
-Problema nu este la tine deși asa a sunat. Preferai sa zic adevarul gol-goluț? Privește-l pe băiatul de acolo cu dreaduri, el este aici fiindcă părintii nu pot înțelege cultura rasta, sau, mai bine, pe fata aceea care își câștigă banii pe fiecare zi, împletind cozi și punând elastice viu colorate in parul vamaiotelor, crezi ca dacă ii era bine in casa părintească ar fi venit aici, muncind asa?
-Ce cuvinte vechi folosești! mi-a replicat ea, de parca cuvintele "casa părintească" era tot ce auzise. Știam ca la ele se refereau, căci știam de ce sufletul ei devenise călător.
-Oh, am spus și eu. Sau privește-l pe DJ-ul de acolo. E nebun după muzica dar nimeni nu l-a înțeles. Toti i-au zis ca nu va avea un viitor din muzica, dar el tot alege sa vina aici.
-Încerci cumva sa ma convingi sa ajung in Vama iar vara viitoare sau ești atât de beat încât te simți într-o legătură divina cu astrele și cosmosul?
-Nici una și nici alta. Încerc sa-ți arat ca mai sunt și alții ca tine.
-Nu cred ca-și mai pierde nimeni timpul cu tine, mi-a replicat dur, atât de dur ca am simțit cum ma înjunghie cineva.
-Asta a fost dura!
-Pai meriți, a spus X răzând.
In jurul nostru, lumea continua sa danseze. Vedeam multi alții cum făceau abstracție de ceilalți din jurul lor; ei pur și simplu trăiau muzica și savurau băuturile din pahar cu mare intensitate. Si iubeam sa vad asta. Parca și marea adora ceea ce vedea, căci acum se liniștise, deși cu ceva timp in urma norii de deasupra ei anunțau potopul, iar ea parca se încovoiase in semn de refuz și-și trimitea valurile agresive spre noi.
Lumea petrecea și dădeau check-in-uri in Vama Veche. Cred ca asta era frumusețea Vamii: nu rețelele de socializare, bine-nteles, ci legăturile ce se formează aici. Uitându-ma ceva mai in stânga de la DJ-ul îndrăgostit de muzica, am văzut o gașca mare cum s-a unit. Veniseră persoane din toate părțile și totul pornise de la simpla întrebare, specifica Vamii, "prietene, ai sa-mi dai și mie un foc? Mersi!", urmata de întrebarea "Auzi..?". Si asa s-a format legătura. Acum erau o gașca de 16 persoane ce cântau la unison "Are you with me?", piesa mixata de îndrăgostitul menționat mai sus. Dar motivul meu aici nu era sa observ găștile noi formate, ci sa vorbesc cu X-ul din fata mea.
Acum, când m-am întors, l-am surprins pe X privindu-ma cu mare curiozitate. La fel de mare pe cât era și Vama Veche.
-Nu ți se pare ca muzica nu ajunge pana aici? m-a întrebat X. Nici măcar forfota lor nu ne atinge, aud ceva, dar in surdina, a completat ulterior ea.
-Cumva ai dreptate. Sau poate ca asta e doar in capul tău.
-Hai, nu poți fii serios!
-E a doua oara când îmi spui asta, am spus eu răzând și privind-o drept in ochi. Ea a zâmbit. Si cred ca era prima data când zâmbea asa, într-un asa fel încât captase atenția băiatului cu par răvășit de trecuse adineauri pe lângă masa noastră. Îmi spui care e povestea ta acum? am continuat eu.
-Pari ca deja o știi, sau ai încercat sa îmi demonstrezi ca toți oamenii ăștia au aceiași poveste ca a mea in van?
-Nu am spus ca toți au aceiași poveste, căci nu ne naștem cu toții sub aceiași stea. Doar tu și sufletul tău pereche sunteți născuți sub aceiași stea.
-Mai lasă-ma cu povesti din astea despre suflete pereche. Asa ceva nu exista! a replicat ea dur, tăios, cu aceiași intensitate pe care o are un tunet in timpul unei furtuni tomnatice. S-a oprit dintr-o data, asemenea unei ploi de vara - a fost dura, dar nu pentru mult timp. Acum vad ce ai încercat sa faci, m-ai adus in atâtea extreme pana ai ajuns la miezul problemei mele.
-Deci recunoști ca ai o problema? am replicat eu răzând, umpic batjocoritor.
-Cred ca glumești, a răspuns, luând o gura mare din pahar.
-Poate. Am înțeles ca dragostea este problema ta.
-Sau poate ca doar oamenii din jur nu știu cum sa iubească un om care a avut nevoie de ajutor doar atunci când s-a născut. Știi bine ca nu ne naștem singuri, a spus ea promt.
-Deci vrei sa spui ca niciodată n-ai avut nevoie de ajutor?
-Doar la naștere, ți-am spus.
-Ma tem ca nu te pot crede, am spus eu, jucându-i jocul.
-Știu ca n-ai sa ma lași sa plec pana n-am sa-ți spun ce e cu mine.
-Oamenii ca tine nu pot fi ținuti in loc, i-am răspuns. Știam ca de cuvintele astea avea nevoie și știam ca asa era.
X a dat din cap aprobator și după ce a mai luat o gura mare din pahar, aducându-l la jumate, l-a ridicat in cinstea mea, apoi și-a dres vocea și a început:
-M-am îndrăgostit de reflexia cuiva care a privit simultan cu mine într-o băltoacă, după ce furtuna de noiembrie s-a oprit. Nu era foarte târziu, asa încât printre raze timide de soare care dădeau sa iasă, sa ne lumineze, am putut zări și un curcubeu. Toate in aceiași băltoacă, el, eu, apa, lumina și curcubeul și nimic mai mult. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Cred ca noi am fost născuți sub aceiași stea. Cumva, Karma, universul sau tot ce lucrează când vine vorba de suflete pereche, pana și Divinitatea, cred, a spus ea, jucându-se cu buza paharului, au lucrat sa fim împreună și sa ne despărțim, a adăugat. Ne-am îndrăgostit și ani la rând am aprins artificii la miezul nopții de Revelion și ne-am urat cele mai dulci vorbe in cafea, in timp ce el turna in căni și eu îmi puneam bratele in jurul taliei lui, lipindu-ma de spatele sau. Si cred ca nu am fost atenta cu adevarat la ceea ce îmi arata apa din băltoaca aceea. Imediat după ce ne-am privit reflexia in ea și ne-am înroșit in obraji, la câteva minute, când ploaia a reînceput și soarele a intrat definitiv in nori pentru tot restul zilei, reflexiile nu mai erau clare, erau deformate, iar obrajii mei roșii de emoții pe atunci, se transformaseră acum in obraji roșii de la câte lacrimi găzduiseră in drumul lor spre a cădea pe podea. Caci acolo am rămas o perioada buna de timp, după ce el mi-a spus ca nu mai sunt ce își dorește el. Stăteam pe podea, cu lacrimile in barba și ma gândeam la tot ce fusese frumos in ultimii 3 ani. Ascultam muzica din playlist-ul nostru și îmi aminteam cum făceam pașii de vals prin casa noastră, apoi îl închideam și îmi lăsam lacrimile sa danseze din ochii mei spre podea. Aceleași momente mereu și mereu, iar sufletul ma întreba când am sa-l las liber și intram in pământ de rușine căci niciodată nu știam ce răspuns sa ii dau și eu nu voiam sa îl mint - trăisem 1000 de zile in minciuna și iluzii deșarte alături de el. Nu as mai fi putut rezista.
-Si ce ai făcut? mi-am permis eu sa o întrerup.
-Am ajuns la un moment dat sa disper. Am încercat sa ma mut din casa aceea dar nu puteam sa îmi strâng bagajul, fiindcă hainele lui erau amestecate cu ale mele și nu le puteam atinge. Am încercat sa rup pozele dar știam ca într-un moment cu prea multa tequila și cu prea putina rațiune, le voi lipi la loc. Am stat, am așteptat și am crezut ca mi-a trecut. Apoi a venit vara și ascultam piese de ale lui Chirila in care îmi spunea ca "nimeni n-o sa iți explice ce e dragostea, asta singur într-o zi de vara o vei afla..." și am înțeles ca trebuia sa schimb ceva. Pe când veneam de la servici acasă, am reușit sa deschid dulapul și am luat cutia in care trimisesem un cadou de majorat. Nu era foarte mare dar era suficient de încăpătoare pentru a-mi depozita amintirile cu el. Am deschis cutia și am pus toate hainele lui acolo. Credeam ca am scăpat, dar s-a dovedit ca seara, când îmi vedeam silueta aruncata in pat, singura și înfrigurată, s-a dovedit ca nu era asa. Nu scăpasem, asa încât am deschis cutia și am început sa valsez cu cămașa lui cea albastra, cu picatele galbene, care era preferata lui. M-am simțit mai bine pe moment, asa ca i-am împăturit fiecare haina, căci eu le aruncasem haotic in acea cutie, urmate apoi de pozele in rama, de cadourile de la el, de inel și lanț. Tot era acum pus in acea cutie. O sigilasem, bine, ca sa înțelegi, o lipisem cu scotch la capăt. Si a trecut timpul, eu încetasem sa mai fac cafea in 2 căni, începeam sa îl uit și parca vedeam și eu in sfârșit curcubeul.
-Si ce s-a întâmplat?
-Nu pot sa mint, au mai fost momente in care mi-am dorit sa ma caute și sa revină, iar altele, când îmi doream sa stea cât mai departe de mine. Insa, într-o zi, ne-am întâlnit accidental in supermarket, in timp ce eu îmi făceam ultimele cumpărături înainte de a porni spre aeroport. Îmi cumpărasem un bilet spre Londra, căci știam ca atunci când te desparți într-un oraș mic.. ți-am zis, ori te muti peste ocean, ori iți îneci dorul in ocean, Tu alegi. Iar eu atunci alesesem sa plec peste oceane și mari și tari și sa vizitez lumea și sa-mi găsesc locul. Si cum parca a fost un făcut sa ne întâlnim, el m-a salutat. Vocea mea a sunat oarecum pițigăiata când i-am spus "buna!". Dar el nu s-a mulțumit doar cu un simplu salut, a continuat conversația și m-a întrebat ce mai fac și cum o mai duc. Vocea mi-a devenit normala și simțeam ca aveam control asupra mea. Nu simțeam nimic, nici măcar o urma de emoție. In sinea mea, zâmbeam, căci in sfârșit, nu ma mai durea. I-am răspuns ca sunt bine și ca ii mulțumesc și ca sper ca și el o duce la fel de bine, dar ca ma grăbesc. Si pe buna dreptate, ma grăbeam, puteam sa pierd avionul și nu voiam asta. Ce m-a neliniștit a fost privirea lui, parca dorea sa mai stam sa vorbim, ca și cum i-ar fi făcut plăcere, doar ca acum, eu nu mai aveam timp de asta. Drumul pana la aeroport s-a dovedit a fi liniștitor, nu am avut parte de aglomerație și totul a fost normal.
Simțeam nevoia sa o îmbrățișez pe fata asta, dar știam ca sufletele rebele ca al ei nu au nevoie de asa ceva. Trecuse de mult de stadiul acesta, al milei sau al afecțiunii din partea celorlalți. In timp ce ma gândeam la asta, o mai auzisem spunând ceva de faptul ca avionul ei a avut întârziere și mai dura pana când putea sa își facă check-in-ul.
-Da și am mai stat ceva timp pana am putut sa trec pe partea cealaltă și atunci începusem sa ma gândesc la tot ce las in urma și la faptul ca începeam viata asta nebuna, o viata in marele necunoscut doar pentru ca avusesem atâtea dezamăgiri. Știi, după el, încercasem sa ies cu cineva dar la fel, ma dezamăgise. Nu ca avea prea multe așteptări dar simțeam ca aveam o legătura cu acel tip. In sfârșit, ultimul lucru la care m-am gândit atunci a fost cum el m-a strigat ultima data pe nume. Si am tresărit, a spus ea, făcând o pauza.
-De ce?
-Pentru ca nu mi-l imaginam eu strigând, el chiar ma striga pe mine. Era acolo, venise după mine. Si ma privea, ma privea intens și se apropia de mine. Eu doar îl priveam mirata apropiindu-se; s-a așezat in genunchi in fata mea și m-a implorat sa rămân. Mi-a spus ceva de genul: "te rog, ramai, promit ca dacă ramai, nu promit, iți jur, iți jur ca va fi din nou bine, te rog, ramai aici, nu pleca de lângă mine, iți promit ca voi face totul bine, tu ești tot ce am nevoie și mi-a luat luni de zile sa realizez asta, te rog!". O spunea plângând, iar lumea ne privea mirata iar unele fete aveau și ele lacrimi in ochi. Eu nici atunci nu simțeam nimic. Parca odată cu sigilatul cutiei cu amintirile cu el, mi-am și închis inima. Deși ma ruga și îmi promitea lucruri, eu îmi învățasem lecția.
Si din nou, mi-am permit sa o întrerup:
-Ce ai făcut?
-Am plecat. I-am explicat ca nu pot rămâne, căci in momentul in care a plecat a luat tot ce am avut și am rămas cu nimic, iar acum era timpul ca eu sa dau de mine întreagă. Aveam locuri de văzut și oameni de întâlnit și călătoritul era tot ceea ce aveam nevoie pentru a ma regăsi.
-Dar ești aici acum, am spus eu pe un ton normal, gândindu-ma ca a renunțat cumva la idea nebuneasca cu călătoritul.
-A murit, a răspuns ea cu o voce a cărei tonalitate nu puteam s-o înțeleg. Nu era nici trista, nici mânioasa, nici fericita. Nu știam cum o spusese. De aceea sunt aici, acum, a continuat ea.
Eu am făcut o grimasa, dar ea m-a întrerupt.
-O data cu el și eu am murit. O parte din mine, adică. Partea aceea care se mai gândea la el din când in când, când eram singura, iar eu am fost mereu solitara in timpul călătoriei.
-Ai dat de tine întreagă?
-Da. Aici. Aici a fost prima noastră întâlnire, la masa asta, la un pahar de tărie, iar la răsărit mi-a furat primul sărut, in timp ce ne scăldam in apa. Te rog, scuza-ma acum, ca mi-ai aflat povestea, spunea ea in timp ce se ridica de la masa și lasă ușor paharul din mana.
Am dat din cap și am privit-o îndepărtându-se de masa la care stătea, spre mare. Am privit-o intrând in apa și am realizat ca ne apucase răsăritul, abia in momentul in care silueta ei spulbera și tulbura portocaliul și galbenul cerului reflectat in apa. I-am privit silueta pana când s-a făcut una cu marea, dispărând ușor din câmpul meu vizual și ducându-se acolo unde ii era dorul. Acolo unde bratele lui aveau sa ii fie casa pentru eternitate.
"niciodată sa nu uiți de inima ta"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu