(fragmente dintr-o carte pe care probabil n-am s-o public vreodată)

Cred cu adevarat in faptul ca a fi scriitor e mai mult decat a te ajuta pe tine insuti. La naiba, nu te ajuti deloc, dar Dumnezeule, sa vezi ca povestea pe care tu o transpui pe foi incalzeste inimile altora... aia inseamna fericire si sentimentul ca n-ai muncit in zadar sa rupi bucati din tine si sa le scrii.

Esti propriul tau papusar, tu legi cuvintele cu cerneala in loc de ata pe foi, iar oamenii au dreptul sa te inteleaga sau nu. Unii nu te vor intelege si-ti vor judeca povestea doar dupa primele 3 pagini citite, iar altii te vor impinge de la spate spunandu-ti "pune mana pe hartie si termina-ti cartea si cheama-ne la prezentare!" (multumesc doamnei profesoare pentru aceasta incurajare). Dar intotdeauna e vorba de alegerea ta, tu-ti alegi singur publicul a carui voce o vei asculta. Si mai e o voce pe care trebui s-o asculti - vocea ta, voca care la 2 dimineata iti spune sa pui mana si sa scrii, sa dai lumii povestii pe care o cere, caci e visul tau de la 15 ani sa scoti o carte!  Aia e vocea dupa care trebuie sa te ghidezi, pe care trebuie s-o asculti cu urechile ciulite, cu inima deschisa si cu tot cheful din lume, chiar daca, judecand dupa alarma, in mai putin de 4 ore te trezesti.

Intotdeana m-am intrebat daca noua, oamenilor potriviti pentru ceva dar cu probleme cu punctualitatea ni se acorda o a doua sansa. Sa nu indrazniti sa considerati ca am intarziat la servici, la scoala sau la un interviu pentru un job, ci intarziasem in gara. In gara pentru a prinde trenul care ma ducea la dragostea mea adevarata, sau cel putin spre 3 luni foarte calde a verii lui 2014, in care m-as fi maturizat si as fi plans si as fi iubit ca prima oara. 

Fara a fi ironica, ma indragostisem si incepusem sa scriu o carte, dar dintr-o data imi erau blocate gandurile. Nu eram prea populara in liceu, dar daca stau sa ma gandesc bine, rupsesem cateva inimi in primii 2 ani de liceu, insa intorcandu-ma la idea principala, tin minte ca momentul in care gandurile mi s-au blocat a fost cand l-am vazut pe scena dansand. Pana atunci, nu i-am dat asa mare importanta, il mai vedeam prin oras cu adunatura de ratati cu care umbla. Ne mai salutam uneori, alteori doar ne aruncam zambete, nestiind ca timp de 2 ani zambetele alea vor aparea doar cand certurile incetau. 

El era persoana langa care nu m-as fi vazut niciodata, dar m-am indragostit intr-o secunda, vazandu-l cum dadea tot ce avea mai bun acolo, pe scena. Niciodata nu trebuie sa spui "niciodata", nici macar atunci cand joci "Eu niciodata n-am...", da, deja stiu asta! 

Uneori ma intrebam care e rostul vietii si cum e partea in care ai o familie si te simti implinit, nu cumva trebuie sa ai inima rupta de cateva ori inainte de a spune "da" si sa-ti vezi copii crescand? 

In ziua cand l-am vazut, era ziua unui concurs scolar de talente. Era aproape de sfarsitul scolii, vara deja incepuse. Nu stiam ce era cu mine, simtisem o explozie in interior, urmata de o caldura care mi-a invaluit tot corpul si sufletul si simteam cum zambetul mi-era pana la urechi si cum imi luau foc obrajii.