-Toamna depresiva

                    Am ars fiecare pod ce-mi scurta drumul spre tine, doar ca sa nu fac o prostie și sa ma întorc în trecut, dar ghice ce? Au rămas drumurile lungi, drumurile presărate cu covoare lungi de frunzele toamnei, printre care noi treceam ținându-ne de mana; acum, totul era presărat cu parfum de disperare și tonuri de gri, de agonie, de tristețe. Nu ma înțelegeam cu corpul meu și alegeam sa merg prin locurile unde noi fusesem cândva, prin locurile în care îmi furai săruturi și-mi șopteai ca ma iubești. Mintea mea zbura la toate acestea, în timp ce pășeam ușor și tărăgănat pe frunze, care păreau ca-și schimbau culorile de galben, rosu și ușor verzui în culori închise ce-mi descriau starea de spirit și făceau ca golul din inima sa se adâncească din ce în ce mai tare.
                   

                    Ma treceau diferite stări și deveneam din ce în ce mai confuza, deoarece peisajul părea la fel de normal ca și-n lunile trecute dar lipsea ceva important - TU. Tu, ținându-ma de mana, încălzindu-mi sufletul cu vorbe frumoase, tu, încercând ciocolata neagra cu frișca de la cafeneaua din colt, în timp ce eu întârziam mereu la întâlniri, tu, încercând sa ma faci sa nu ma simt ca un dezastru, tu, întorcându-mi lumea cu susul în jos doar cu o privire. Vantul bătea și-mi răvășea parul, asa cum tu îmi ravasisei sufletul și începeam din ce în ce mai tare sa cred ca dorul pe care îl simțeam era singurul mod în care îmi puteam demonstra ca tot ce-am avut era real.